MUDGETT Hermann Webster (cunoscut si drept H.H. Holmes)

Născut în New Hampshire în mai 1860, Mudgett a fost considerat cel mai cumplit ucigaş în masă din America şi, fie că merită sau nu acest titlu, el a fost cu siguranţă unul din cei mai prolifici si mai inventivi criminali din această ţară.

Era bigam, trişor şi multiplu criminal.

Numărul total al omorurilor săvârşite de el nu va fi niciodată cunoscut; rămăşiţele a nu mai puţin de două sute de cadavre au fost găsite într-o casă a morţii din Chicago, cunoscută drept „Castelul lui Holmes“, deşi ucigaşul nu apucase să dea detalii decât despre douăzeci si şapte dintre ele înainte de a fi executat.Hermann Mudgett a studiat medicina la Ann Arbor si, pentru o scurtă perioadă de timp după aceea, a fost doctor practicant în New York.

După câteva neînţelegeri cu legea, referitoare la dreptul deţinerii de cadavre, Mudgett a fugit la Chicago, unde s-a angajat la o companie de produse medicale.

Proprietara acesteia a dispărut misterios puţin după întâlnirea cu Mudgett, iar el i-a păstrat amintirea, preluând compania.

De fapt, nu puţini dintre aceia ale căror drumuri s-au intersectat cu cel al lui Hermann Mudgett au dispărut tot atât de misterios – inclusiv o serie de soţii bigame si de amante.
În 1891 , bărbatul care îşi spunea acum H.H. Holmes a renunţat la afacerea cu medicamente şi s-a mutat, preluând conducerea unui hotel straniu, a cărui construcţie o comandase pe un teren vacant, colţ cu 63-rd Street din Chicago.

Angaja şi concedia lucrătorii cu o asemenea rapiditate, încât nimeni nu cunoştea cu precizie structura clădirii – aceasta fiind si motivul pentru care acest adevărat labirint de camere de tortură a rămas atâta timp un secret.

Hotelul a fost vizitat de sute de oaspeţi, în special în perioada Expoziţiei Mondiale de la Chicago, şi mulţi dintre aceştia n-au mai plecat niciodată de acolo – cel puţin, nu prin holul principal.
Vulnerabile erau mai cu seamă tinerele atrăgătoare, pe care Holmes le ademenea în bârlogul său, le seducea si, după ce făcea dragoste cu ele, le droga şi le trimitea în beci, pe un tobogan special construit.

Deşi ordinea acţiunilor sale varia în funcţie de chef sau de situaţie, majoritatea victimelor sale se trezeau după aceea într-una din camerele de gazare etanşe, unde se sufocau, în timp ce Holmes le privea printr-un panou de sticlă.

După ce mureau, tinerele erau transportate în camera de disecţii, unde doctorul criminal îşi exersa chirurgia „experimentală”, aruncând resturile de care nu mai avea nevoie într-una dintre cele câteva băi de acid, cuptoare si gropi de var.
Şi totuşi, o fraudă fiscală, neglijent comisă în Texas, a fost cea care a atras atenţia oficialităţilor asupra lui H.H.Holmes (sau H.M. Howard, cum îşi spunea pe atunci).

Mulţumită unui avocat necinstit, el a fost curând pus în libertate dar, între timp, avusese ghinionul să fie remarcat de un detectiv tenace, pe nume Geyer, care l-a urmărit în Pennsylvania, New Hampshire şi Massachussetts.

În această perioadă, Holmes făcuse de petrecanie fostului său complice, numit Pitezel, si celor trei copii ai acestuia si fugise cu soţia lui Pitezel.

Când cadavrele au fost descoperite într-o pensiune din Indianapolis, Holmes a fost dus în arestul poliţiei.
Pe data de 30 noiembrie 1895, Herman Mudgett a fost condamnat la moarte pentru uciderea lui Benjamin Pitezel.

Intre timp, poliţia cercetase „Castelul torturilor” şi îi scosese la lumină înfricoşătoarele secrete, în timpul care îi mai rămăsese, Mudgett a început un jurnal în care, la întâmplare, a dat detalii despre 27 dintre crimele sale, înainte de a fi executat pe data de 27 mai 1896.

Contradictoriu până în ultimul moment, Mudgett şi-a retractat măr-turisirile în faţa spânzurătorii, afirmând că tot ceea ce recunoscuse până atunci fusese doar în scopuri publicitare – pentru a oferi ziarelor un subiect interesant.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

KISS Bela

Când Bela Kiss, tinichigiu din satul Czin kota, Ungaria, a fost chemat sub drapelul ţării sale în Marele Război, în 1914, el a lăsat în urma sa drugi de fier şi lacăte la uşile si ferestrele casei sale, cam dărăpănate de la marginea oraşului.

Nu se poate spune că ar fi fost nevoie cu adevărat de asemenea măsuri de prevedere atât de remarcabile, căci Kiss avea o reputaţie proastă, de vrăjitor, si puţini dintre vecinii săi s-ar fi aventurat în apropierea casei, indiferent de pretext.

Aşa că, până în 1916, nimeni nu a dat prea mare atenţie lui Bela Kiss si casei sale bine zăvorâte; iar când acest lucru s-a întâmplat, cei care au acţionat n-au fost nişte săteni uşor de dus cu vorba, ci doi poliţişti în uniformă, cărora li se încredinţase misiunea de a căuta rezerve de benzină ilegal depozitate, care ar fi putut fi reintroduse în circuitul cerut de efortul de război.

Când au sosit la Czinkota, n-a durat prea mult până ce câţiva dintre localnicii mai limbuţi i-au informat pe cei doi ofiţeri despre Bela Kiss si containerele sale metalice.
Cei din sat aflaseră de existenţa containerelor încă de când îşi făcuse apariţia bătrâna care, din când în când, făcea curăţenie la Bela. Aceasta fusese singura persoană care intrase la el în casă vreodată; în cele din urmă, fusese concediată, pentru că-şi băga nasul peste tot.

Kiss o prinsese pe bătrână trăgând cu ochiul prin pod si o dăduse afară imediat – dar nu înainte ca femeia să fi apucat să zărească şirul ordonat de containere mari, de metal, aşezat pe un suport.
În timp ce poliţiştii au deschis, în virtutea îndatoririlor lor, zăvoarele de la uşa din faţă a casei, grupuri de săteni îngrijoraţi aşezaţi de jur-împrejur au stat să-i privească, la o distanţă respectabilă, aşteptându
-se, fără îndoială, la apariţia unor demoni care, la deschiderea uşii, aveau să dea buzna afară.

Lucrurile stăteau cu mult mai rău. Sus în pod se aflau, bineînţeles, şapte containere grele de metal, închise etanş.

Când cauciucul de protecţie al primului dintre ele a fost tăiat şi a fost ridicat capacul, ofiţerii de poliţie au fost nevoiţi să se dea înapoi, din cauza mirosului pestilenţial care emana din container – nici vorbă de vapori de petrol ameţitori, ci de duhoarea morţii şi a putrefacţiei, în fiecare container se afla trupul gol şi fără viaţă al câte unei femei, proptite în picioare, cu urmele frânghiei strangulatorului încă vizibile în jurul gâtului.
Curând după aceea, clădirea se umpluse de poliţişti, care descope-reau obiecte de îmbrăcăminte pentru femei si bijuterii, plus chitanţe de amanet pentru alte câteva sute.

După efectuarea unor săpături pe terenul din jurul casei, s-au desco-perit rămăşiţele pământeşti ale altor şaptesprezece persoane – toate de sex feminin si toate ademenite la Castelul lui Barbă Albastră de anunţurile publicate de Bela Kiss prin ziare, în care îşi oferea serviciile de agent matrimonial si ghicitor.
Conform dosarelor armatei, la înrolarea sa, Kiss a fost trimis în Serbia, unde ulterior a fost rănit şi a murit într-un spital militar.

O verificare la spital a relevat faptul că bărbatul care murise acolo nu semăna câtuşi de puţin cu descrierea lui Bela Kiss – mai întâi, era prea tânăr, aproape un copil.
După toate aparenţele, vicleanul Kiss făcuse schimb de plăcuţe de identitate cu un pacient pe moarte si fusese astfel liber să dispară, în confuzia creată de război, cu o identitate nouă, cu vechiul renume pus în cârca unui tovarăş căzut.

Din acest moment, nu se mai ştie nimic sigur despre Bela Kiss; s-ar putea, aşa cum au presupus unii, să fi fost printre milioanele de ostaşi căzuţi în război. Sau poate că nu, pentru că s-a zvonit că ar fi ajuns la Budapesta după război.

S-ar putea să se fi înrolat în Legiunea Străină franceză, aşa cum au afirmat alţii; iar în 1932 s-a spus chiar că ar fi fost văzut la New York. Un singur lucru este sigur – Bela Kiss n-a fost niciodată judecat pentru masacrul de la Czinkota. Budapesta

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Albert FISH - "Ucigaşul-Canibal”,

Hamilton Fish s-a născut în Washington, D.C., în 1870. „Albert” provenea dintr-o familie lovită de ghinion şi de nebunie.

Tatăl lui a murit când Albert avea numai cinci ani. Băiatul a avut parte de o copilărie nefericită într-un orfelinat din care obişnuia să evadeze pentru diverse perioade de timp.


La cincisprezece ani a devenit ucenicul unui pictor decorator, iar în 1898 s-a căsătorit.

Albert Fish era un om mai degrabă interiorizat, retras, cunoscut ca bun creştin şi bun familist, care îşi adora cei sase copii. Pe scurt, nu exista nici un indiciu că se va transforma într-un monstru, iar gustul său pentru perversiuni sexuale a rămas în umbră până în 1917.

„Excentricităţile” lui Albert au ieşit la iveală datorită faptului că a fost părăsit de soţie. Din acest moment, aşa cum a declarat si doctorul Frederic Wertham, omul care îi cunoştea cel mai bine structura şi organizarea minţii, „n-a existat nici o perversiune cunoscută pe care el să n-o fi practicat în mod frecvent”.
Obsedat de conceptul religios al izbăvirii prin autopedep sire, Fish a abuzat de propriul său corp cu aceeaşi cruzime cu care a abuzat şi de corpurile victimelor sale. Se autoflagela, se automutila prin arsură si îşi introducea ace în pubis.

După ce a fost arestat, radiografia a evidenţiat nu mai puţin de douăzeci si nouă de corpuri metalice străine în trup, dintre care unele fuseseră implantate acolo de suficientă vreme cât să înceapă să se corodeze.
Deşi Fish le era cunoscut poliţiştilor ca un infractor benign – îi plăcea să întocmească scrisori obscene ca răspuns la anunţurile matrimoniale şi să păcălească lumea, poveste pentru care petrecuse scurte perioade de condamnare în închisori şi ospicii – nimeni nu avea nici cea mai vagă idee despre extinderea activităţilor sale de tortură, crime, necrofilie si canibalism.
Pe data de 3 iunie 1928, folosindu-se de numele de „Frank Howard”, Fish a bătut la uşa apartamentului din New York City al familiei Budd. Ajunsese acolo ca urmare a anunţului publicat de Paul Budd în ziar; acesta căuta o slujbă, iar Howard venise să-i ofere una la ferma lui imaginară din Long Island.

„Blândul si generosul” bătrân si-a amintit, în timp ce discuta cu Budd, că „sora” lui dădea în acea zi o petrecere pentru copii, si a propus s-o ducă pe fata celor doi Budd, Grace, în vârstă de doisprezece ani, la petrecere, cât timp Paul avea să-si facă bagajul.

A fost ultima dată când domnul şi doamna Budd si-au mai văzut fiica, vie sau moartă.
În noiembrie 1934, doamna Budd a primit o scrisoare neaşteptată:
„Dragă doamnă Budd,
Acum cîţiva ani, un prieten al meu, căpitanul John Davis, a plecat din California spre Hong Kong, unde bântuia în acea vreme o mare foamete. Era periculos să dai drumul pe stradă oricărui copil sub doisprezece ani, căci se încetăţenise obiceiul ca ei să fie prinşi, tăiaţi în bucăţi şi vânduţi drept hrană. La întoarcerea în New York, prietenul meu a prins doi băieţi, unul de şase, celălalt de unsprezece ani, i-a ucis, i-a gătit si i-a mîncat.Aşa se face că am venit acasă la dumneavoastră în 3 iunie 1928 si, sub pretextul de a o duce pe fata voastră, Grace, la o petrecere dată de sora mea, am dus-o în Westchester County, Worthington, într-o casă pustie de acolo, unde am sufocat-o până şi-a dat duhul, după care am tăiat-o si i-am mâncat o parte a corpului. Nu m-am culcat cu ea. A murit virgină.”
După adresa, imperfect ştearsă, a poştei de unde fusese trimis plicul, poliţiştii au ajuns în camera sărăcăcioasă din New York unde locuia Albert Fish.

Pentru cel care a devenit cunoscut sub numele de „Ucigaşul-Canibal”, această descindere a reprezentat sfârşitul unei cariere în cursul căreia asasinul a întreprins atacuri violente asupra a mai mult de o sută de tinere si a ucis douăsprezece dintre ele.
La 12 martie 1935, Fish a fost adus în faţa instanţei din White Plains, New York, fiind acuzat de asasinarea lui Grace Budd. Fish îi conduse pe poliţişti la locul în care zăceau rămăşiţele fetei.

Deşi avocatul numit din oficiu a susţinut convingător teza nebuniei, juraţii l-au găsit pe Fish vinovat de crimă; unul dintre aceştia a măr-turisit mai târziu : „Eu am crezut că era nebun, dar merita, oricum, să moară electrocutat.”
Exact aşa s-au si petrecut lucrurile în fapt – în ciuda apelurilor împotriva sentinţei cu moartea, semnate de doctorul Wertham, prin care el a probat că „acest om este nu numai incurabil şi imposibil de îndreptat, dar şi imposibil de pedepsit, în închipuirea sa deformată, abia aşteaptă scaunul electric ca pe o ultimă experienţă a adevăratei dureri.
Albert Fish a fost fixat pe „scaun” în închisoarea Sing-Sing, la 16 ianuarie 1936, uitându-se la toţi cei prezenţi ca si cum ar fi plecat la un picnic.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI