Herbert MULLIN

Produs al unui mediu de puternică religiozitate, dusă până la obse-sie, Herb a reuşit să surprindă pe toată lumea.

Fusese unul din cei mai buni la învăţătură în şcoală şi atât el, cât si cel mai bun prieten al său, Dean Richardson, erau membri ai pres-tigioasei echipe de atleţi „Zeros” a scolii.

Ceea ce pare să fi determinat degenerarea mentală a lui Mullin a fost moartea lui Dean într-un accident de motocicletă, în iulie 1965.

El a început să prezinte simptomele vizibile ale unui dezechilibru de tip schizofrenic – şi-a transformat dormitorul de acasă într-un altar pentru prietenul pierdut şi a rupt logodna cu prietena sa pentru că, spunea el, ar fi homosexual.

S-a declarat un opozant conştient al înrolării iminente şi, la aniver-sarea a 21 de ani, în 1969, Herbert şi-a sărbătorit majoratul anun-ţându-şi familia uluită că pleacă în India să studieze religia.
Şederea într-un spital de boli nervoase, la sugestia părinţilor săi, nu a reuşit să-i atenueze ciudatele fixaţii şi, către sfârşitul anului, era clar că Mullin suferea de schizofrenie paranoidă.

A început să folosească substanţe halucinogene si să audă voci în eter; este discutabilă legătura dintre aceste două activităţi, dar de-pendenţa sa din ce în ce mai puternică de narcotice n-avea cum să-l fi ajutat prea mult.

În următorii doi ani, Herbert Mullin a fost internat si externat din diferite instituţii, pentru ca apoi să recidiveze si să fie internat într-o altă clinică.

Una din consecinţele cele mai grave a fost că vocile pe care le auzea au început să-i ordone să ucidă.
Prima dată când Herb a îndeplinit aceste ordine a fost pe data de 13 octombrie 1972. Se afla la volanul maşinii sale, când a trecut pe lân-gă un vagabond bătrân, identificat ulterior ca Lawrence White.

Mullin s-a oprit, a coborât din maşină şi a ridicat capota, ca şi cum vehiculul s-ar fi stricat. Când „bătrânul Whitey” a ajuns în dreptul lui si, pus pe vorbă, s-a oferit să-l ajute, Mullin l-a bătut cu un baston de baseball până când l-a omorât.
Marţi, 24 octombrie, el a înjunghiat-o mortal pe Mary Guilfoyle, studentă la un colegiu din campusul universitar Santa Cruz, i-a despicat trupul şi i-a scos maţele cu mâinile goale, lăsând ca resturile să fie ciugulite de vulturi.

Şi încă mai auzea vocile, acele voci care nu încetau să-i ordone.
Uneori, glasurile erau diferite – nu cele care îi ordonau să ucidă, ci vocile oamenilor care îl implorau pe Herb să-i ucidă.

Astfel că, în decembrie 1972, el a plecat si şi-a cumpărat o armă. La sfârşitul lunii următoare a împuşcat mortal cinci persoane într-o singură zi.

Herb le-a auzit în continuare, motiv pentru care a si declarat: „Satan intră în oameni si îi face să acţioneze altfel decât doresc”.
Pe data de 6 februarie 1973, Mullin a împuşcat mortal sase adoles-cenţi care îşi ridicaseră cortul lângă Parcul Naţional Cowell, din Santa Cruz.

La mai puţin de o săptămână după aceea, vocile i-au cerut să-l îm-puşte pe Fred Perez, pe când lucra în grădina casei sale; ceea ce vocile nu i-au spus lui Herb a fost că o vecină se uita pe fereastră si că a anunţat poliţia.

La numai câteva minute după aceea, Mullin se afla în arest, iar apoi a recunoscut că a comis treisprezece crime.

La procesul său, care a avut loc la tribunalul districtual din Santa Cruz în iulie 1973, apărarea lui Herbert Mullin a susţinut – foarte rezonabil, am putea spune, că acuzatul nu era vinovat, din motive de iresponsabilitate; la urma urmelor, fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă.

În mod imoral, juraţii au decis că Mullin era, cel puţin după standar-de juridice, responsabil de acţiunile sale si, deci, apt să se prezinte în faţa tribunalului.
În cele din urmă, a fost acuzat de zece cazuri de omucidere si găsit vinovat în două crime de gradul întâi şi opt crime de gradul doi.

În prezent este încarcerat la închisoarea San Quentin, cu drept de eliberare condiţionată în 2025, când va avea 78 de ani.

În multe privinţe, Herb Miller este stereotipul ucigaşului psihopat „vizionar”. Motivaţia crimelor sale era faptul că el credea, într-adevăr, că vocile şi „mesajele telepatice” erau îndreptate spre el, ca salvator al lumii.

Mullin credea că, prin uciderea unor oameni („micul dezastru”), putea preveni „marele dezastru” – un cutremur cataclismic, urmat de inundaţii uriaşe, care ar fi urmat să distrugă California.
Trăsătura cea mai alarmantă a acestei povesti, altfel tragic, este că Herbert Mullin prezentase simptome ale unei instabilităţi mentale serioase încă din tinereţe şi, măcar în parte, programul statului California pentru persoane cu dezechilibru mental este responsabil pentru faptul că un om, atât de evident iresponsabil, a fost lăsat a tât de mult timp fără o supraveghere de specialitate.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

MUDGETT Hermann Webster (cunoscut si drept H.H. Holmes)

Născut în New Hampshire în mai 1860, Mudgett a fost considerat cel mai cumplit ucigaş în masă din America şi, fie că merită sau nu acest titlu, el a fost cu siguranţă unul din cei mai prolifici si mai inventivi criminali din această ţară.

Era bigam, trişor şi multiplu criminal.

Numărul total al omorurilor săvârşite de el nu va fi niciodată cunoscut; rămăşiţele a nu mai puţin de două sute de cadavre au fost găsite într-o casă a morţii din Chicago, cunoscută drept „Castelul lui Holmes“, deşi ucigaşul nu apucase să dea detalii decât despre douăzeci si şapte dintre ele înainte de a fi executat.Hermann Mudgett a studiat medicina la Ann Arbor si, pentru o scurtă perioadă de timp după aceea, a fost doctor practicant în New York.

După câteva neînţelegeri cu legea, referitoare la dreptul deţinerii de cadavre, Mudgett a fugit la Chicago, unde s-a angajat la o companie de produse medicale.

Proprietara acesteia a dispărut misterios puţin după întâlnirea cu Mudgett, iar el i-a păstrat amintirea, preluând compania.

De fapt, nu puţini dintre aceia ale căror drumuri s-au intersectat cu cel al lui Hermann Mudgett au dispărut tot atât de misterios – inclusiv o serie de soţii bigame si de amante.
În 1891 , bărbatul care îşi spunea acum H.H. Holmes a renunţat la afacerea cu medicamente şi s-a mutat, preluând conducerea unui hotel straniu, a cărui construcţie o comandase pe un teren vacant, colţ cu 63-rd Street din Chicago.

Angaja şi concedia lucrătorii cu o asemenea rapiditate, încât nimeni nu cunoştea cu precizie structura clădirii – aceasta fiind si motivul pentru care acest adevărat labirint de camere de tortură a rămas atâta timp un secret.

Hotelul a fost vizitat de sute de oaspeţi, în special în perioada Expoziţiei Mondiale de la Chicago, şi mulţi dintre aceştia n-au mai plecat niciodată de acolo – cel puţin, nu prin holul principal.
Vulnerabile erau mai cu seamă tinerele atrăgătoare, pe care Holmes le ademenea în bârlogul său, le seducea si, după ce făcea dragoste cu ele, le droga şi le trimitea în beci, pe un tobogan special construit.

Deşi ordinea acţiunilor sale varia în funcţie de chef sau de situaţie, majoritatea victimelor sale se trezeau după aceea într-una din camerele de gazare etanşe, unde se sufocau, în timp ce Holmes le privea printr-un panou de sticlă.

După ce mureau, tinerele erau transportate în camera de disecţii, unde doctorul criminal îşi exersa chirurgia „experimentală”, aruncând resturile de care nu mai avea nevoie într-una dintre cele câteva băi de acid, cuptoare si gropi de var.
Şi totuşi, o fraudă fiscală, neglijent comisă în Texas, a fost cea care a atras atenţia oficialităţilor asupra lui H.H.Holmes (sau H.M. Howard, cum îşi spunea pe atunci).

Mulţumită unui avocat necinstit, el a fost curând pus în libertate dar, între timp, avusese ghinionul să fie remarcat de un detectiv tenace, pe nume Geyer, care l-a urmărit în Pennsylvania, New Hampshire şi Massachussetts.

În această perioadă, Holmes făcuse de petrecanie fostului său complice, numit Pitezel, si celor trei copii ai acestuia si fugise cu soţia lui Pitezel.

Când cadavrele au fost descoperite într-o pensiune din Indianapolis, Holmes a fost dus în arestul poliţiei.
Pe data de 30 noiembrie 1895, Herman Mudgett a fost condamnat la moarte pentru uciderea lui Benjamin Pitezel.

Intre timp, poliţia cercetase „Castelul torturilor” şi îi scosese la lumină înfricoşătoarele secrete, în timpul care îi mai rămăsese, Mudgett a început un jurnal în care, la întâmplare, a dat detalii despre 27 dintre crimele sale, înainte de a fi executat pe data de 27 mai 1896.

Contradictoriu până în ultimul moment, Mudgett şi-a retractat măr-turisirile în faţa spânzurătorii, afirmând că tot ceea ce recunoscuse până atunci fusese doar în scopuri publicitare – pentru a oferi ziarelor un subiect interesant.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Jack Spintecatorul

Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase – încă nerezolvate.

Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fieca-re dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări si disecţii, cum numai o minte bolna-vă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze.

Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naştere unei biografii atât de ample consacrate Spintecătorului, încât vom descrie doar, pe scurt, anumite detalii.

Prima victimă a fost Mary Ann Nichols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august 1888 , într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: „Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”.

Pe 8 septembrie, a urmat „întunecata Armie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Street.
O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street: „Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind „Lungana Liz” Stride. In colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes : „în acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă ; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului… Omorul era opera unei mâini de profesionist…”
Ultima crimă si cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut suficient timp la dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie:
Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’s Court. Gîtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial, braţul drept si sânii tăiaţi, ca si capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne.

Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit „adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului si părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.”
Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol, în ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între improbabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor.

Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:

Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era ucigaşul.
Severin Klosowski (alias George Chapman): si-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-si schimbe propriul modus operandi.

Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-sef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: „în sfârşit, aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”.

Mai târziu nu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului.
Dr. Rosfyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. „Misterul” s-a adâncit o dată cu dispariţia lui, în 1904.
A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Clarence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puţin, aveau darul de a-l încrimina chiar pe duce.
Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert si vizitiul curţii, pe nume John Netley. Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care l-ar fi implicat pe Clarence, cu o vânzătoare şi un copil nelegitim.
O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Kenneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual si, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.
Dr. Thomas Neill Cream era el însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Spintecătorul fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: „Eu sânt Jack… “, o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său.

De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.
În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, măcelar ritual, si care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge si un cuţit la fel?
Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt evreu, Kosminski, care locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889. Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Edward GEIN

Cu un frate la fel de slab şi de ineficient ca si el şi cu o mamă dominatoare, Ed Gein încerca să aibă grijă de mica fermă a familiei din Plainfield, Wisconsin.

Munca era dură si plăcerile puţine; de fapt, bucuriile lipseau cu desăvârşire. Pentru Ed si Henry, mai ales femeile constituiau fructul oprit. Fratele lui Ed a murit în 1944, iar mama lui în anul următor.

Aflat acum la mijlocul vieţii, Ed a rămas singur, cu gândurile sale morbide accentuate de umbra mamei sale, rămasă pentru veşnicie închisă şi nederanjată în camera ei.

Din clipa în care îşi dăduse duhul, însă pe Ed îl mai caracteriza şi altceva; era profund interesat de anatomia intimă a sexului feminin, de a cărui companie fusese complet lipsit.
Totul a început cu cărţi de genul celor citite mai mult de docto-ri, în care cititorul este familiarizat cu toate părţile componente ale corpului uman.

Ca orice anatomist, Ed a trecut la experimente pe material uman, în cazul lui prin vizite nocturne în cimitirul local, în une-le cazuri Ed jupuia pielea de pe cadavru şi se îmbrăca în ea cu o expresie de maximă satisfacţie pe faţă.

Altădată, cu pieile jupuite îmbrăca câte un manechin de croito-rie; probabil că încerca să-si recreeze mama.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, nimeni n-ar fi fost deranjat de „bătrînu’ şi ciudatu’ Ed”, izolat la ferma sa, pe care o neglija din ce în ce mai mult.

Ed Gein s-a declarat nemulţumit de recolta sărăcăcioasă din lăcaşul odihnei veşnice si a început să-si „creeze” propriile cadavre.
Primul a fost cel al lui Mary Hogan, în vârstă de cincizeci si pa-tru de ani, care a dispărut de la locuinţa ei izolată în decembrie 1954.
Trei ani mai târziu, la 16 noiembrie 1957, fiul lui Bernice Worden, o femeie de cincizeci de ani ce ţinea un magazin în Plainfield, a anunţat dispariţia mamei sale.

Frank Worden era şi ajutor de şerif, aşa că balta de sânge din magazin ca si lipsa casei de bani n-au rămas neobservate, în acea zi se semnalase în oraş si prezenţa lui Ed Ciudatu’; camioneta lui fusese zărită parcată în faţa prăvăliei familiei Worden.
16 noiembrie a fost o zi pe care şerifii din Plainfield nu şi-o vor putea şterge din memorie niciodată. Nu vor uita drumul către ferma izolată a lui Gein, cunoscută deja de copiii de prin partea locului sub denumirea de Casa Blestemată.

Nu vor uita nicicând corpul fără cap al lui Bernice Worden, atârnând legat de picioare de rafturile magaziei, sau colecţia de obiecte de artizanat alcătuită din bucăţi de cadavre umane – abajururi de lămpi îmbrăcate în piele, ţeste folosite drept castroane de supă, frigiderul plin cu organe de om.
La fel ca şi în cazurile altor criminali în serie, fanteziile legate de sadismul sexual ce au penetrat lumea interioară a lui Ed Gein s-au născut încă de pe vremea cicălelilor mamei sale, care îl înnebunea cu faptul că sexul e un lucru păcătos.

Cicălelile au avut darul de a face din acel păcat un mister pro-fund, pe care Ed îl va explora mai târziu cu lăcomie.

Nu-i nici o surpriză că studiile anatomice ale lui Gein au fost suplimentate din plin cu reviste pornografice şi publicaţii de groază.

Ed îşi crease o lume a fanteziilor, din care va erupe necrofilul, canibalul si asasinul de mai târziu.
Bineînţeles că Ed nu era „ciudat”, ci nebun; în mod surprinză-tor, în ianuarie 1968 el a fost găsit apt de a compărea în faţa instanţei.

Aceasta a dat verdictul de vinovat, dar incapabil de a raţiona. A fost întemniţat mai întâi în Spitalul Central de Stat din Waupon, apoi, în 1978, a fost internat în Institutul de Psihiatrie din Mendota.

Ed Gein a fost un prizonier model şi a murit în spital, la 26 iulie 1984; avea şaptezeci si şapte de ani.
Se spune că Robert Bloch si-a bazat zguduitorul său roman Psycho (transformat ulterior în film de Alfred Hitchcock ) pe povestea lui Ed Gein. în orice caz, cine ştie despre ce e vorba în ambele cazuri găseşte cu greu o asemănare între travestitul schizofrenic Norman Bates si fermierul din Plainfield.
Pasiunea lui Gein pentru pielea umană a ieşit din nou la supra-faţă în 1991, ca sursă de inspiraţie pentru personajul negativ din „Tăcerea Mieilor“.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Vera Renczi - Vaduva Neagra sau Castelana din Berkerekul

Primi ani ai vietii constituie si astazi un mister. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi, numele de familie apartinand celui de al doilea sau sot.

Chiar daca unele surse ii indica drept an al nasterii anul 1903, cel mai probabil Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Bucuresti, in urma legaturii dintre un influent om de afaceri ungur si o frumoasa tanara cu radacini in randul nobilimii maghiare din Romania.

Mama sa se stinge din viata pe cand copila avea numai cativa ani iar tatal, prea ocupat cu desele calatorii de afaceri, se muta la Berkerekul, acolo unde, la varsta de doar 13 ani, o inscrie pe Vera la o scoala de fete.

Probabil ca lipsa tatalui ii creeaza tinerei nevoia stringenta a unei prezente protectoare masculine, ceea ce va da nastere unei intregi serii de aventuri amoroase in care sunt implicati laolalta elevi, studenti dar si barbati casatoriti.

In fond, Vera mostenise frumusetea mamei sale si putini erau cei care ii puteau rezista farmecelor. Evident ca numarul mare al amantilor tinerei nu putea ramane fara ecou si nici macar influenta tatalui ei nu poate ascunde scandalurile starnite in urma aventurilor.

Nu odata se intamplase ca Vera sa nu se mai poata trezi si sa fie descoperita de supravegetorii internatelor in patul vreunui elev.

Desi nu implinise inca varsta majoratului,adolescenta se putea man-dri cu un numar urias de amanti si de aventuri care scandalizasera societatea.
Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori.

In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo. Era, poate, acel comportament pe care bietul tata al Verei nu spera sa il mai vada vreodata.
Lucrurile se schimba, insa, peste numai cativa ani. Indurerata, Vera Schick isi anunta cunoscutii ca sotul a parasit-o fara sa spuna un cuvant si fara sa lase nicio explicatie.

In ciuda consolarilor venite din partea apropiatilor, cei care incer-cau sa o asigure ca mai varstnicul ei sot se va intoarce, tanara repeta obsesiv: „Nu, el nu va reveni niciodata!”.

Nimeni nu banuia atunci cata dreptate avea presupusa victima a infidelitatii conjugale.

Vera Renczi

Dupa disparitia lui Karl Schick, Vera incepe sa poarte doliu, desi nimeni nu dovedise moartea sotului ei, situatie care dureaza aproa-pe un an. Considerand suficienta perioada de decenta impusa de canoanele vremii, tanara revine in societate acolo unde cunoaste un alt barbat, un barbat al carui nume avea sa ramana in istoria neagra a crimei, Joseph Renczi.

La fel ca si Vera, acesta era recunoscut in lumea mondena pentru frumusetea sa si pentru numarul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amanunt in plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.
Nimeni nu s-a mirat in momentul in cand cei doi s-au hotarat sa se casatoreasca. Exista, insa, un impediment: Karl Schick. Vera avea sa declare atunci politiei ca fostul sau sot murise in urma cu un an, in urma unui accident de automobil in Bucuresti.

In mod neasteptat, autoritatile dau crezare acestei povesti, cu atat mai mult cu cat era vorba de o familie respectabila, si intocmesc actele de deces. Casatoria cu Joseph Renczi putea fi incheiata.
Cuplul nu se bucura, insa, prea mult de linistea unei casnicii, iar Joseph, obisnuit cu vechile sale obiceiuri, incepe sa isi insele cu frenezie tanara sotie, la scurt timp dupa oficializarea casatoriei.

Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi iar accesele ei de furie si amenintarile dintre cele mai morbide devin o obisnuinta pentru apropiatii cuplului.

Ametit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenta de a nu-si asculta sotia si de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, in ciuda constitutiei sale robuste, el este lovit de o boala misterioasa si nu se mai poate ridica din pat.

Cu un devotament exemplar, Vera il ingrijeste seara de seara si nimeni nu isi putea imagina ca tocmai ea era cauza afectiunii care il lovise din senin.

In mod ciudat, nici disparitia inexplicabila a lui Joseph, care survine la numai cateva luni dupa imbolnavire, nu ridica semne de intrebare autoritatilor locale, iar castelana de la Berkerekul este lasata, din nou, in pace.
La fel ca si in cazul disparitiei primului sot, Vera incepe sa poarte iarasi rochiile negre de doliu desi nimeni nu avea cunostinta de decesul celor doi.

Daca in cazul lui Karl Schick, aceasta respectase canoanele vremii, de data aceasta, tanara isi cauta rapid alinare in tumultoasa viata de noapte de la Viena.

Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se tin lant seara de seara si, nu odata, se transforma in orgii care o au in centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerekul.

Insotita intotdeauna de o ceata de admiratori, Vera Renczi se retra-ge din cand in cand cu cate unul dintre acestia la conacul sarbesc.

In mai putin de 10 ani, peste 30 de barbati treg pragul tinerei fara a se mai intoarce vreodata. Era, insa, vorba de straini veniti ocazional la Viena, despre care autoritatile sarbesti nu aveau nicio informatie.

Cat despre disparitiilor lor, ele treceau neobservate. Cine nu cunos-tea la Berkerekul moravurile Verei? Ceea ce este si mai misterios, este faptul ca nimeni nu baga de seama ca, in acel tumult de barbati care intrau in conacul tinerei fara a mai iesi, dispare si fiul acesteia, in varsta de numai 10 ani.


Misterele din cripta conacului

In ciuda precautiilor luate de Vera Renczi atunci cand isi alegea amantii din randul strainilor, ea face „imprudenta” de a se indragos-ti de un anume Milorad, un bancher sarb, casatorit, cu peste 20 de ani mai in varsta decat ea.

Ca sa-si justifice absenta prelungita, bancherul ii spune sotiei sale ca pleaca intr-o calatorie de afaceri, dar cum zilele treceau fara ca acesta sa dea un semn de viata, banuielile incoltesc in mintea sotiei inselate.

La fel de influenta ca si Vera in randul autoritatilor locale, ei nu ii este greu sa afle de relatia celor doi si cere jandarmeriei sa inceapa o ancheta.
Suprizele incep sa apara odata cu prima vizita a jandarmilor la cona-cul de la Berkerekul. „Stiam ca veti veni sa ma vizitati, domnilor!”, este replica socanta pe care Vera Renczi le-o adreseaza celor doi oameni ai legii.

Ea nu neaga legatura cu Milorad si chiar da o declaratie scrisa prin care recunoaste faptul ca acesta i-a fost amant in ultimele luni.

In schimb, precizeaza ea, relatia s-a rupt in momentul in care a aflat ca bancherul este casatorit. Mai mult, incearca sa le insufle celor doi oameni ai legii ca, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat in urma despartirii.

Puternic intimidati, jandarmii parasesc conacul fara a pune alte in-trebari. In fond, cazurile de infidelitati si parasiri de domiciliu erau numeroase chiar si la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?
Sotia bancherului incepe, insa, o ancheta pe cont propriu pe care o aduce in fata autoritatilor. Ce se intamplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi si Lorenzo? Unde au disparut toti barbatii care fusesera vazuti la Berkerekul?

In plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care im-prudentul Milorad il pastrase in buzunarul unei haine. Incepea astfel a doua si ultima ancheta a politiei.
Surprinzator, in fata celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neaga vehement ca l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntata cu biletul din buzunarul bancherului dar si cu propria declaratie scrisa, Vera se prabuseste strigand isteric:”Nu sunt o criminala!”.

Oficialii se privesc stupefiati. Nimeni nu pronuntase o asemenea acuzatie. Prima perchezitie a conacului nu aduce nimic in plus. Nu mai ramanea decat cripta familiei, cea ale carei chei se aflau in permanenta asupra tinerei.

Fara sa se opuna, aceasta deschide usa, absenta, si ii insoteste pe jandarmi pe scara in spirala ce conducea catre subsolul intunecat al conacului.

Imaginea care avea sa li se infatiseze martorilor era,pe drept cuvant, una de cosmar.
Nu mai putin de 35 de sicrie de zinc, asezate in cerc, incadrau ca-mera luminata doar de cateva lumanari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume.

In mijocul camerei se afla un fotoliu iar langa acesta se gasea un sfesnic bisericesc cu o lumanare pe jumatate arsa precum si o sticla si o cupa de sampanie.

In fata jandarmilor, Vera Renczi isi incepea confesiunea, in fapt 35 de confesiuni terifiante.

Oprindu-se in fata fiecarui sicriu, frumoasa stapana a conacului tinea, fara nici un pic de emotie, un monolog sinistru.

La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Asa cum avea sa declare ulterior, fusese nevoita sa il ucida pentru ca ii aflase secretul macabru.


Ultima confesiune

Conform propriilor declaratii, Vera Renczi si-ar fi ucis primul sot, pe Karl Schick, cu o doza de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin in cupa de vin pe care obisnuia sa o bea in fiecare seara.

Motivul? Desele calatorii de afaceri si banuiala unei presupuse infidelitati.

La fel se intamplase si cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, in acest caz, paroxismul.
Incapabila sa isi imagineze ca in viata barbatilor din jurul ei poate exista si o alta femeie, Vera il otravea lent, seara de seara, pe cel al carui nume avea sa il poarte pana la sfarsitul vietii.

Sub grija aparenta, tanara ii administra acestuia doze mici de arsenic in cina si cupele de vin pe care ea singura il le aducea la pat.

Mai mult, ea recunostea ca l-a inchis pe Joseph in sicriu inca inainte de a-si da ultima suflare.
Ceea ce a urmat este lesne de inchipuit. Proprietari de terenuri, aventurieri, spioni sau oameni de afaceri, toti luau drumul criptei din Berkerekul in urma unei puternice doze de arsenic.

Lui Milorad, ultimul din lista barbatilor ucisi, fusese nevoita sa ii ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otravii sa fie imediat.
Vera simtea o placere stranie sa stie ca ea, si nimeni alta, a fost ulti-ma femeie din viata fiecarui barbat care ii trecuse pragul.

In linistea sumbra a criptei, ea se reculegea adesea, delectandu-se cu o cupa de sampanie si vorbind cu fantomele celor ucisi, ritual care a durat vreme de peste 15 ani.
Condamnata la moarte, frumoasa castelana nu mai realiza ce i se intampla. Pedeapsa i-a fost comutata la inchisoare pe viata, intrucat femeile nu puteau fi executate in Yugoslavia acelor vremuri. In inchisoare, starea ei s-a agravat.

In celula in care era inchisa, Vera Renczi se credea inconjurata de toti cei pe care ii ucisese si le vorbea acestora ore intregi cu voce tare.

Dialogurile sale, de multe ori obscene, nu au facut decat sa ii atraga violenta celorlalte detinute.

Schizofrenica, Vera a fost transferata intr-un ospiciu, acolo unde se stingea in urma unei hemoragii cerebrale, cu putin inaintea inceperii celui de al doilea Razboi Mondial.

Cazul sau ramanea in istoria criminalisticii sub numele de cazul Vaduvei Negre.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Rodney Alcala - Criminal in serie banuit ca a ucis 130 de femei

Procesul criminalului in serie Rodney Alcala, condamnat la moarte pentru ca a omorat o fetita de 12 ani si alte patru femei, a scos la iveala alte detalii socante.

“E un mosntru care stia ce face”, a declarat procurorul care se ocupa de caz. Fotograf amator, Alcala le propunea victimelor sa pozeze pentru el, scrie Daily Mail.

Politia a dat publicitatii peste o suta de fotografii secrete descope-rite intr-un depozit al criminalului. Fotografiile infatiseaza femei si fete neidentificate, care ar putea fi victimele ucigasului in serie.

Rodney Alcala, in varsta de 66 de ani, a recunoscut ca a ucis 30 de femei in anii 70. Politistii cred, insa, ca ar putea sa fie mult mai multe.

Politia crede ca Alcala, poreclit “Dating Game killer” de cand a participat la emisiunea “Blind date”, ar fi ucis toate femeile din fotografii si le-a pastrat ca pe niste trofee.

Alcala nu are probleme psihice, are chiar un IQ de 160. Ucigasul a preferat sa se apere singur la procesul care s-a desfasurat in aceste zile, si a recunoscut ca a ucis o fetita de 12 ani, disparuta in 1979.

El a ras si a vorbit pe parcursul procesului de la Orange County, chiar si dupa ce a fost condamnat, despre cum a ucis patru femei din Los Angeles, in anii ‘70.

A fost nevoie de aproape 30 de ani pentru ca Alcala sa fie prins. Daca se dovedeste ca a ucis 130 de femei, Rodney Alcala intra pe lista celor mai sangerosi ucigasi in serie, dupa Henry Lee Lucas, care a ucis 200 de oameni.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

KISS Bela

Când Bela Kiss, tinichigiu din satul Czin kota, Ungaria, a fost chemat sub drapelul ţării sale în Marele Război, în 1914, el a lăsat în urma sa drugi de fier şi lacăte la uşile si ferestrele casei sale, cam dărăpănate de la marginea oraşului.

Nu se poate spune că ar fi fost nevoie cu adevărat de asemenea măsuri de prevedere atât de remarcabile, căci Kiss avea o reputaţie proastă, de vrăjitor, si puţini dintre vecinii săi s-ar fi aventurat în apropierea casei, indiferent de pretext.

Aşa că, până în 1916, nimeni nu a dat prea mare atenţie lui Bela Kiss si casei sale bine zăvorâte; iar când acest lucru s-a întâmplat, cei care au acţionat n-au fost nişte săteni uşor de dus cu vorba, ci doi poliţişti în uniformă, cărora li se încredinţase misiunea de a căuta rezerve de benzină ilegal depozitate, care ar fi putut fi reintroduse în circuitul cerut de efortul de război.

Când au sosit la Czinkota, n-a durat prea mult până ce câţiva dintre localnicii mai limbuţi i-au informat pe cei doi ofiţeri despre Bela Kiss si containerele sale metalice.
Cei din sat aflaseră de existenţa containerelor încă de când îşi făcuse apariţia bătrâna care, din când în când, făcea curăţenie la Bela. Aceasta fusese singura persoană care intrase la el în casă vreodată; în cele din urmă, fusese concediată, pentru că-şi băga nasul peste tot.

Kiss o prinsese pe bătrână trăgând cu ochiul prin pod si o dăduse afară imediat – dar nu înainte ca femeia să fi apucat să zărească şirul ordonat de containere mari, de metal, aşezat pe un suport.
În timp ce poliţiştii au deschis, în virtutea îndatoririlor lor, zăvoarele de la uşa din faţă a casei, grupuri de săteni îngrijoraţi aşezaţi de jur-împrejur au stat să-i privească, la o distanţă respectabilă, aşteptându
-se, fără îndoială, la apariţia unor demoni care, la deschiderea uşii, aveau să dea buzna afară.

Lucrurile stăteau cu mult mai rău. Sus în pod se aflau, bineînţeles, şapte containere grele de metal, închise etanş.

Când cauciucul de protecţie al primului dintre ele a fost tăiat şi a fost ridicat capacul, ofiţerii de poliţie au fost nevoiţi să se dea înapoi, din cauza mirosului pestilenţial care emana din container – nici vorbă de vapori de petrol ameţitori, ci de duhoarea morţii şi a putrefacţiei, în fiecare container se afla trupul gol şi fără viaţă al câte unei femei, proptite în picioare, cu urmele frânghiei strangulatorului încă vizibile în jurul gâtului.
Curând după aceea, clădirea se umpluse de poliţişti, care descope-reau obiecte de îmbrăcăminte pentru femei si bijuterii, plus chitanţe de amanet pentru alte câteva sute.

După efectuarea unor săpături pe terenul din jurul casei, s-au desco-perit rămăşiţele pământeşti ale altor şaptesprezece persoane – toate de sex feminin si toate ademenite la Castelul lui Barbă Albastră de anunţurile publicate de Bela Kiss prin ziare, în care îşi oferea serviciile de agent matrimonial si ghicitor.
Conform dosarelor armatei, la înrolarea sa, Kiss a fost trimis în Serbia, unde ulterior a fost rănit şi a murit într-un spital militar.

O verificare la spital a relevat faptul că bărbatul care murise acolo nu semăna câtuşi de puţin cu descrierea lui Bela Kiss – mai întâi, era prea tânăr, aproape un copil.
După toate aparenţele, vicleanul Kiss făcuse schimb de plăcuţe de identitate cu un pacient pe moarte si fusese astfel liber să dispară, în confuzia creată de război, cu o identitate nouă, cu vechiul renume pus în cârca unui tovarăş căzut.

Din acest moment, nu se mai ştie nimic sigur despre Bela Kiss; s-ar putea, aşa cum au presupus unii, să fi fost printre milioanele de ostaşi căzuţi în război. Sau poate că nu, pentru că s-a zvonit că ar fi ajuns la Budapesta după război.

S-ar putea să se fi înrolat în Legiunea Străină franceză, aşa cum au afirmat alţii; iar în 1932 s-a spus chiar că ar fi fost văzut la New York. Un singur lucru este sigur – Bela Kiss n-a fost niciodată judecat pentru masacrul de la Czinkota. Budapesta

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Albert FISH - "Ucigaşul-Canibal”,

Hamilton Fish s-a născut în Washington, D.C., în 1870. „Albert” provenea dintr-o familie lovită de ghinion şi de nebunie.

Tatăl lui a murit când Albert avea numai cinci ani. Băiatul a avut parte de o copilărie nefericită într-un orfelinat din care obişnuia să evadeze pentru diverse perioade de timp.


La cincisprezece ani a devenit ucenicul unui pictor decorator, iar în 1898 s-a căsătorit.

Albert Fish era un om mai degrabă interiorizat, retras, cunoscut ca bun creştin şi bun familist, care îşi adora cei sase copii. Pe scurt, nu exista nici un indiciu că se va transforma într-un monstru, iar gustul său pentru perversiuni sexuale a rămas în umbră până în 1917.

„Excentricităţile” lui Albert au ieşit la iveală datorită faptului că a fost părăsit de soţie. Din acest moment, aşa cum a declarat si doctorul Frederic Wertham, omul care îi cunoştea cel mai bine structura şi organizarea minţii, „n-a existat nici o perversiune cunoscută pe care el să n-o fi practicat în mod frecvent”.
Obsedat de conceptul religios al izbăvirii prin autopedep sire, Fish a abuzat de propriul său corp cu aceeaşi cruzime cu care a abuzat şi de corpurile victimelor sale. Se autoflagela, se automutila prin arsură si îşi introducea ace în pubis.

După ce a fost arestat, radiografia a evidenţiat nu mai puţin de douăzeci si nouă de corpuri metalice străine în trup, dintre care unele fuseseră implantate acolo de suficientă vreme cât să înceapă să se corodeze.
Deşi Fish le era cunoscut poliţiştilor ca un infractor benign – îi plăcea să întocmească scrisori obscene ca răspuns la anunţurile matrimoniale şi să păcălească lumea, poveste pentru care petrecuse scurte perioade de condamnare în închisori şi ospicii – nimeni nu avea nici cea mai vagă idee despre extinderea activităţilor sale de tortură, crime, necrofilie si canibalism.
Pe data de 3 iunie 1928, folosindu-se de numele de „Frank Howard”, Fish a bătut la uşa apartamentului din New York City al familiei Budd. Ajunsese acolo ca urmare a anunţului publicat de Paul Budd în ziar; acesta căuta o slujbă, iar Howard venise să-i ofere una la ferma lui imaginară din Long Island.

„Blândul si generosul” bătrân si-a amintit, în timp ce discuta cu Budd, că „sora” lui dădea în acea zi o petrecere pentru copii, si a propus s-o ducă pe fata celor doi Budd, Grace, în vârstă de doisprezece ani, la petrecere, cât timp Paul avea să-si facă bagajul.

A fost ultima dată când domnul şi doamna Budd si-au mai văzut fiica, vie sau moartă.
În noiembrie 1934, doamna Budd a primit o scrisoare neaşteptată:
„Dragă doamnă Budd,
Acum cîţiva ani, un prieten al meu, căpitanul John Davis, a plecat din California spre Hong Kong, unde bântuia în acea vreme o mare foamete. Era periculos să dai drumul pe stradă oricărui copil sub doisprezece ani, căci se încetăţenise obiceiul ca ei să fie prinşi, tăiaţi în bucăţi şi vânduţi drept hrană. La întoarcerea în New York, prietenul meu a prins doi băieţi, unul de şase, celălalt de unsprezece ani, i-a ucis, i-a gătit si i-a mîncat.Aşa se face că am venit acasă la dumneavoastră în 3 iunie 1928 si, sub pretextul de a o duce pe fata voastră, Grace, la o petrecere dată de sora mea, am dus-o în Westchester County, Worthington, într-o casă pustie de acolo, unde am sufocat-o până şi-a dat duhul, după care am tăiat-o si i-am mâncat o parte a corpului. Nu m-am culcat cu ea. A murit virgină.”
După adresa, imperfect ştearsă, a poştei de unde fusese trimis plicul, poliţiştii au ajuns în camera sărăcăcioasă din New York unde locuia Albert Fish.

Pentru cel care a devenit cunoscut sub numele de „Ucigaşul-Canibal”, această descindere a reprezentat sfârşitul unei cariere în cursul căreia asasinul a întreprins atacuri violente asupra a mai mult de o sută de tinere si a ucis douăsprezece dintre ele.
La 12 martie 1935, Fish a fost adus în faţa instanţei din White Plains, New York, fiind acuzat de asasinarea lui Grace Budd. Fish îi conduse pe poliţişti la locul în care zăceau rămăşiţele fetei.

Deşi avocatul numit din oficiu a susţinut convingător teza nebuniei, juraţii l-au găsit pe Fish vinovat de crimă; unul dintre aceştia a măr-turisit mai târziu : „Eu am crezut că era nebun, dar merita, oricum, să moară electrocutat.”
Exact aşa s-au si petrecut lucrurile în fapt – în ciuda apelurilor împotriva sentinţei cu moartea, semnate de doctorul Wertham, prin care el a probat că „acest om este nu numai incurabil şi imposibil de îndreptat, dar şi imposibil de pedepsit, în închipuirea sa deformată, abia aşteaptă scaunul electric ca pe o ultimă experienţă a adevăratei dureri.
Albert Fish a fost fixat pe „scaun” în închisoarea Sing-Sing, la 16 ianuarie 1936, uitându-se la toţi cei prezenţi ca si cum ar fi plecat la un picnic.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

John Francis DUFFY

Cunoscut, în timpul investigaţi-ilor întreprinse pentru elucidarea celor trei crime ale sale, ca „Ucigaşul de pe calea ferată”, Duffy a fost primul criminal din istoria penală a Angliei identifi-cat prin procedura cunoscută sub numele de „profilare psihologică a ofensatorului” (PPO).

Un criminal mărunt,descris cu variate adjective ca „slab”, „imatur”, „leneş”, „delăsător”, „nesemnificativ” şi „aproape invizibil”, John Duffy compensa aceste atribute printr-o perdea de frică, aruncată asupra vieţii tinerelor femei din nordul Londrei şi din zonele subur-biilor.

Departe de a-l descrie pe Duffy ca „nesemnificativ”, soţia lui a relatat juraţilor de la Old Bailey cum a devenit un „nebun de legat, cu nişte ochi extrem, extrem de înfricoşători” (presa l-a supranumit „Omul cu ochi de laser”) şi cum obişnuia s-o lege înainte de a face dragoste cu ea, adeseori spunând, ca o litanie : „Pentru un bărbat, violul e ceva natural”.
Primul atac atribuit lui Duffy a fost un viol în 1982, când doi bărbaţi au atacat, în Hampstead, o femeie de douăzeci şi trei de ani. Locul atacului se afla în apropiere de calea ferată londoneză, situată în partea de nord a oraşului.

Acest viol a fost primul dintr-o serie care a durat patru ani. In optsprezece dintre ele, Duffy a operat împreună cu un complice neidentificat până în ziua de azi.
În iulie 1985, într-o singură noapte, au existat trei atacuri violente. Poliţiştii, necăjiţi din pricina lipsei de rezultate, au lansat

„Operaţiunea Hart”, care avea să devină cea mai cuprinzătoare vâ-nătoare umană din Marea Britanic de la căutarea „Spintecătorului din Yorkshire”.

Ea a inclus ofiţerii cuprinşi în patru forţe ale statului Scotland Yard, Surrey, Hertfordshire şi Poliţia Rutieră Britanică.
Luna următoare, în august, John Duffy a fost arestat si acuzat de ultraj cu violenţă, dar fără a se fi făcut încă legătura cu „violurile de pe calea ferată”, împotriva recomandărilor poliţiştilor, Duffy a fost eliberat pe cauţiune.

Oricum, datorită naturii infracţiunilor comise, el a intrat pe lista suspecţilor din cadrul „Operaţiunii Hart”.
La puţină vreme după eliberare, Duffy a atacat o altă tânără, în nordul Londrei, care, în urma „traumei violului”, n-a putut să-şi descrie agresorul până în luna decembrie a anului următor. Până atunci, el avea să ucidă de trei ori.
La 29 decembrie 1985, John Duffy a acostat-o pe Ali son Day, o secretară de nouăsprezece ani, într-un tren din estul Londrei şi a dus-o într-un garaj sărăcăcios din Hackney, unde a strâns-o de gât cu ceea ce se numeşte „sula spaniolă”, o unealtă folosită de tâmplari (meserie pe care o practicase cândva şi Duffy) ca să ţină legate strâns unele de altele bucăţile de lemn.

Şaptesprezece zile mai târziu, cadavrul domnişoarei Day a fost recuperat din râul Lea.
Conexiunea cu „Violatorul de pe calea ferată” s-a făcut abia peste trei luni, când o elevă de cincisprezece ani, Maartje Tamboezer, a fost ucisă în drumul ei spre magazinele din West Horsley, Surrey.

Duffy încercase să elimine urmele, dând foc cadavrului, dar au rămas la faţa locului fragmente de spermă si urmele neobişnuite ale paşilor săi (ulterior s-a aflat că Duffy fusese întotdeauna sensibil în legătură cu statura sa de numai 1,58 m înălţime), în acest moment, informaţiile despre cele două crime au fost introduse în memoria computerului si vânătoarea a fost intensificată.
La 18 mai, doamna Anne Lock, angajată la London Weekend Television, a dispărut în timp ce se îndrepta spre casă dinspre studio; cadavrul ei a fost găsit în iulie.
Între timp, criminologii lucraseră la eliminarea suspecţilor prin compararea mostrelor de sânge culese de pe corpul lui Maartje Tamboezer cu cele ale indivizilor aflaţi pe listă.

Din 5000 de bărbaţi au rămas 1999. John Duffy avea numărul 1505. În iulie, Duffy a fost interogat, dar a refuzat (conform dreptului pe care-l avea) să i se recolteze sânge şi, după ce i-a plătit unui prieten ca acesta să-l „caftească”, s-a internat într-un spital psihiatric ca să-si revină după „traume”.
Profilarea psihologică era o tehnică relativ necunoscută, cel puţin în Marea Britanic, în arsenalul de arme devenite utilizabile prin desco-peririle rapide ale psihiatriei criminologice.

Preocupaţi din ce în ce mai mult de ineficienta lor, poliţiştii au ape-lat la ajutorul profesional al profesorului David Canter, expert în ştiinţele comportamentale si profesor de psihologie aplicată la Universitatea Surrey.
Canter a întocmit cu atenţie un proiect de profil al ucigaşului, bazat pe analiza statistică a declaraţiilor martorilor. Din aceste rapoarte, profesorul Canter a putut deduce, printre altele, că asasinul locuia în zona Kilburn Cricklewood din nord-vestul Londrei, era căsătorit, n-avea copii (se va dovedi că acest aspect constituia o adevărată angoasă pentru Duffy) si că nu beneficia de armonie conjugală.
În general, profilul profesorului Canter avea să se dovedească perfect în treisprezece din cele şaptesprezece puncte ale sale.

El a explicat: „Un criminal lasă urme ale personalităţii sale în acţiu-nile sale legate de o crimă. Orice comportament individual arată ca-racteristici unice acelui individ, ca şi obiceiuri si anumite consec-venţe tipice subgrupului căruia el sau ea îi aparţine”.
În timp ce poliţiştii aşteptau raportul lui David Canter, Duffy a lovit din nou. De această dată victima a fost o fată de paisprezece ani, le-gată la ochi înainte de a fi supusă supliciului, în timpul luptei, legă-tura i-a alunecat de pe ochi si ea l-a putut zări o clipă pe atacator ; e inexplicabil, după modul lui de operare demonstrat anterior, de ce Duffy n-a ucis-o pe fată.
Când a sosit la poliţie profilul psihologic compus de profesor si când acesta a fost rulat pe computer, maşina a dat la iveală numele pe care poliţiştii îl aşteptau de ani de zile: John Francis Duffy.

După o scurtă perioada de intensă supraveghere, Duffy a fost ares-tat acasă la mama lui, de unde poliţiştii au recoltat suficiente probe cât să întocmească un dosar solid împotriva lui.
Procesul lui John Duffy a avut loc pe parcursul primelor două luni din 1988. El a susţinut, neconvingător, că e amnezic.

La 26 februarie, judecătorul Farquarson, care l-a descris ca pe „ceva mai mult decât un animal de pradă care se comportă bestial, dezgustător şi degradant”, l-a condamnat pe Duffy de şapte ori la închisoare pe viaţă, cu obligaţia de a ispăşi cel puţin treizeci de ani.

Tot el a adăugat: „Şi n-ar trebui să crezi că ăsta e, de fapt, totalul anilor pe care îi vei ispăşi!”
În cazul Annei Lock, judecătorul Farquarson a recomandat juraţilor să dea verdictul de nevinovat, si asta din cauza probelor insuficiente

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Elizabeth Bathory

Cine a spus ca femeile nu pot desfasura multe din actiunile intreprinse de barbati? Ba pot, si uneori chiar mai bine, cu mai mult succes, decat o fac barbatii. Asta nu inseamna ca orice femeie se poate apuca sa schimbe carburatoare sau sa taie lemne la circular, dar la astea nici macar toti barbatii nu se pot lauda ca se pricep. In schimb, cand vine vorba de operatiuni ce necesita finete si precizie, femeile sunt pricepute, si nu este vorba de lacuit unghii sau tocat patrunjel pentru supa, ci despre precizia in crima si tortura. Istoria a consemnat multe femei odioase, ascunse sub aparente diafane si inselatoare, iar unele dintre ele au umplut de invidie si respect crminali reputati.




Elizabeth Bathory, Erzsebet, pe numele de sorginte maghiara, nascuta in 1560 (sau 1561), a fost o contesa nascuta in Ungaria, provenind dintr-o familie foarte puternica si instarita, printre care, un cardinal, o printesa, un var, prim ministru al Ungariei si cel mai cunoscut membru, Istvan Bathory, print al Transilvaniei, Mare Duce al Lituaniei si incoronat rege al Poloniei sub numele de Stefan Batory. Ancestrii familiei Bathory, clanul Gutkeled, au poposit in regatul Ungariei pe la mijlocul secolului al XI-lea. Puterea lor se intindea pe vaste teritorii, ceea ce azi este Polonia, Ungaria, Slovacia si Romania. Numele de Bathory, ce semnifica viteaz, brav, a fost asumat de o sub-familie a clanului Gutkeled. Familia Bathory a atins apogeul puterii pe la mijloculul secolului al XVI-lea, pentru a se stinge definitiv in 1680.

Elizabeth Bathory, ca orice conteasa care se respecta, si-a petrecut copilaria intr-un castel, Ecsed. Datele privind copilaria sa nu sunt cunoscute, dar se pare ca anumite intamplari socante la care a asistat de la varsta de 5-6 ani sa fie una din explicatiile pentru caracterul ei infam si pasiunea pentru sange. Totusi, contesa nu facea nota discordanta fata de suratele sale de la acea vreme doar prin latura sa extrem de intunecata, ci si prin faptul ca era exceptional educata, desavarsit instruita, eclipsand, prin inteligenta si pregatire, unii dintre nobilii de la acea vreme. Intr-o incercare de a mai justifica din actiunile sale demne de un ospiciu sau abator, s-a vehiculat ideea ca ar fi fost alienata, lipsita de judecata. E drept ca avea un temperament vulcanic, si deseori izbucnea in crize teribile, posibil suferinda de epilepsie sau alte tulburari ale sistemului nervos, era imposibil de controlat si cu inclinatii promiscuue inca de la o varsta frageda, cu toate astea era sigura pe facultatile sale mintale.

La 15 ani s-a casatorit cu Ferenc Nadasdy, un conte provenind dintr-o familie de nobili, nu la fel de cunoscuta si bogata ca familia Bathory, iar el deloc un erudit. Desi a dispus de toate facilitatile pentru a-si desavarsi pregatirea, contele abia de a deprins cateva notiuni elementare de maghiara, germana si latina, in timp ce Elizabeth scria si vorbea fluent patru limbi. In schimb, Ferenc a ales o cariera in razboi, in conformitate cu aptitudinile sale fizice, eroismul, dar si cruzimea sa. Nunta celor doi, o afacere de familie, s-a desfasurat conform planului, contesa primind cadou de nunta, nu un set de oale de inox de la zepter, ci castelul Cachtice din Carpati, ce avea sa se transforme intr-un salas al mortii. Instalata stapana pe imensa proprietate, sangeroasa contesa a inceput sa-si exercite puterea, punand in practica torturi si indeletniciri sadice, care l-ar fi intimidat pana si pe De Sade.

Legenda spune ca dintr-o intamplare nefericita, care a implicat o foarfeca proiectata in fata unei servitoare neascultatoare, s-a nascut obsesia contesei pentru sange. Vanitoasa si narcisista, aceasta avea convingerea ca sangele tinerelor fete ii poate mentine tineretea, frumusetea, conferindu-i suplete si finete pielii; pe vremea aceea L’Oreal inca nu ajunsese sa faca furori cu produsele sale anti-rid.

Odata cu aceasta obsesie si-a castigat si titulatura de vampir, multe surse considerand-o unul dintre vampirii ce au inspirat Dracula lui Bram Stoker. Cu ajutorul unor complici, servitori si servitoare ale contesei, uenel dintre ele suspectate de vrajitorie, aceasta a reusit, in numele frumusetii si tineretii vesnice, sau poate doar in numele sadismului, sacrificare a in jur de 650 de tinere, unele dintre ele de vita nobila. Alte surse merg chiar pana la 2000 de victime. Crimele se desfasurau dupa diverse ritualuri, care pare-se ca implicau magia neagra si satanism, moartea fetelor survenind in urma unor torturi sinistre.

De asemenea, se spune ca Elizabeth obisnuia sa tina jurnale in care-si detalia crimele, scrieri pe care le expedia in scrisori catre sotul ei, aflat mai mereu plecat in diverse campanii militare.


Elizabeth Bathory – Baia in sange

Treptat, in jurul stabilimentului dedicat torturii si deliciilor sale feroce, au inceput sa se tese diverse zvonuri care au obligat autoritatile sa verifice veridicitatea lor. Si asa a inceput sfarsitul. O sumedenie de martori au fost adusi sa depuna marturie, inclusiv victime care au supravietuit contesei. Cele mai multe declaratii impotriva contesei au fost oferite de complicii ei, care au fost toti condamnati la moarte, functie de gradul de complicitate.

Elizabeth Bathory n-a participat la proces si n-a depus personal nici o marturie, familia ei insistand sa nu fie judecata, ci doar sechestrata la domiciliu, dat fiind faptul ca provenea din randul nobilimii si scandalurile de genul asta n-ar fi facut cinste familiei.

Intreg procesul a fost un spectacol al groazei, cu declaratii care dintre care mai socante si greu de auzit, imposibil de imaginat. In timp ce complicii sai au fost rasplatiti pentru faptele comise prin diverse torturi, contesa s-a bucurat de imunitate regala si de pledoaria in favoarea sa a rudelor influente care au reusit s-o tina departe de condamnarea la moarte sau temnita.

Unul dintre copiii sai, si unicul mostenitor, a scris o scrisoare in numele contesei, in care aceasta isi sustinea nevinovatia. Pedeapsa a fost arestul la domiciliu in cateva camere ale castelului, cu intrarile si ferestrele zidite, exceptand mici parti petnru apa si mancare.

Dupa trei ani si jumatate, in 1614, a fost gasita moarta intr-una din camerele destinate arestului.
 
De mentionat ca multe din atrocitatile comise de contesa raman totusi neconfirmate, la stadiul de legenda, ca si practicile de magie si suprema cruzime care i-au fost atribuite, sau orientarile sexuale incerte.
 
Nici preferintele sale bizare pentru sange, imbaiere in sange, baut sange, sau obsesia pentru tineretea vesnica nu sunt mentionate in nici un document istoric, fiind consemnate doar vagi inclinatii spre canibalism.
 
Chiar si fara dovezi clare care sa confirme toate legendele vehicula-te, dar cu dovezile existente cu privire la disparitia multor tinere, declaratiile victimelor ce au supravietuit, precum si ramasitele des-coperite pe proprietatea stapanita de contesa, Elizabeth Bathory ramane o figura stranie si lugubra in istorie, una dintre putinele femei ce au afisat inclinatii spre vampirism si canibalism, un mem-bru de seama in registrul criminalilor in serie de notorietate si un nume interzis in societatea ungureasca.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Cazul Anca – Fantoma lui Ramaru

CEA  MAI  ODIOASA  INSCENARE  JUDICIARA  DIN

ISTORIA  CRIMINALISTICII  ROMANESTI

In vara anului 1977, cand oamenii nu-si revenisera dupa cutremurul catastrofal, o crima teribila avea sa ingrozeasca Bucurestiul. O tanara, Anca Broscateanu, fusese ucisa cu bestialitate, aducand in memorie crimele odioase ale lui Ramaru.

Multi nevinovati aveau sa plateasca pentru „cazul Anca“. Fantoma lui Ramaru inca mai bantuia memoria bucurestenilor. Teroarea s-a instalat din nou in Capitala, ca in acele nopti furtunoase in care actiona teribilul ucigas in serie. Sa fie vorba tot de un psihopat sexual?

PACHETE  MACABRE

In ziua de 8 iulie, in parcul Hipodrom, este gasit un pachet macabru, care continea doua maini de femeie invelite in folii de plastic.

Aveau unghiile proaspat date cu oja, ceea ce insemna ca victima fusese o femeie ingrijita. Militia intra in alerta maxima.

Toate echipajele de teren primesc ordin sa caute „pachete suspecte, abandonate“. Intr-un tufis, in regiunea Arcului de Triumf, este gasit alt colet, care continea bazinul unei femei.

Pana in 12 iulie, sunt descoperite alte patru colete, continand restul trupului femeii ucise. Capul avea sa fie gasit ultimul, pe 12 iulie, intr-un WC, in spatele Spitalului Coltea.

Intre timp, au fost studiate cazurile de disparitie recenta. S-a constatat ca trupul depesat (imbucatatit) apartinea unei tinere din Sibiu, Anca Maria Rodica Broscateanu, in varsta de 18 ani, care venise la Bucuresti pentru a da examen de admitere la ASE.

Disparuse de la locuinta matusii sale pe 6 iulie, ora 16, cand plecase sa studieze listele cu repartitiile candidatilor pe sali. Pe 7 iulie, matusa anuntase disparitia fetei.


PRIMELE CONSTATARI

In urma examenului medico-legal, s-a constatat ca moartea a survenit prin trei „mecanisme“: strangulare cu un cablu, sufocare, prin astuparea cailor respiratorii cu mana si asfixie mecanica, in laringele victimei fiind gasite somoioage de hartie igienica.

Matusa fetei a declarat ca o rugase pe fata sa cumpere un sapun si cateva suluri de hartie igienica. Mai mult ca probabil ca acea hartie fusese folosita de criminal ca s-o asfixieze.

S-a constatat si faptul ca ucigasul avusese raport sexual cu victima, neputandu-se insa stabili daca aceasta mai traia cand a fost agresata sexual.

Parti de cadavru fusesera infasurate in pantaloni barbatesti, folii de plastic, fiind transportate cu sacose de panza si doua genti de voiaj, una rosie, alta verde.

Intr-una din aceste genti a fost descoperita o cheie Wertheim. De pe o punga de plastic a fost relevata o amprenta clara a unui police (degetul mare). Anca fusese deposedata de cercei, un inel de aur si un ceas-bratara care avea sub capac fotografia prietenului ei din Sibiu.

Acestea erau probele de care dispuneau organele de ancheta. Sufi-cient cat sa se profileze imaginea unui psihopat poate mai feroce decat Ramaru.


DOI SACI… CU CARNE

Vestea despre abominabila crima s-a raspandit in toata tara. Toti asteptau ingroziti sa apara inca un cadavru, dupa „obiceiul“ psihopatilor sexual.

La putin timp de la descoperirea coletelor macabre, intr-o seara, tot in parcul Hipodrom, sunt semnalate alte pachete suspecte, la doar 200 m de locul unde fusesera gasite mainile victimei.

In cei doi saci de iuta, desfacuti la capete, se putea zari carne insangerata. Efectivele de militie de la sectorul 6 au asigurat imediat paza perimetrului, stabilindu-se, conform procedurii, ofiterul care urma sa se apropie de saci si pe ce traseu, pentru a nu deteriora eventualele urme lasate de „asasin“.

Operatiunea se desfasura la lumina farurilor de la masinile de militie. Cand ofiterul desemnat a ridicat un sac, acesta s-a rupt, spre groaza celor prezenti, iar din sac a cazut… o jumatate din carcasa unui porc.

Desi era vorba despre o infractiune – sustragere de carne – toata lumea a rasuflat usurata. Hotii se speriasera de numarul mare de militieni care patrulau prin parc si abandonasera carnea.


CEAUSESCU INTERVINE

Ceausescu fusese informat despre noul criminal care bantuia prin Capitala si hotarase ca acesta trebuia prins inainte sa mai faca alte victime, cum se intamplase in cazul lui Ramaru.

Ca sa dea „impuls“ muncii militienilor, l-a chemat la „raport“ pe comandantul Inspectoratului General al Militiei. Gen. lt. Jean Moldoveanu lipsea din tara, fiind intr-o vizita oficiala in Iugoslavia, asa ca s-a dus primul sau loctiitor, gen. maior Valeriu Buzea.

In fata lui Ceausescu, toti isi luau angajamente, ca nu-i durea gura, dar generalul Buzea chiar si-a luat in serios promisiunile. A inteles ca trebuie sa faca „totul“ pentru a rezolva cazul cat mai repede cu putinta.

Acest „totul“ avea sa distruga viata multor nevinovati si avea sa ramana o pata neagra in istoria criminalisticii din Romania.


ANCHETA DE PROPORTII

„Cazul Anca“ a fost preluat pentru instrumentare de catre Inspectoratul General al Militiei, in cooperare cu Procuratura Municipiului Bucuresti, supervizata de Procuratura Generala.

A pornit o ancheta de proportiile celei de la „cazul Ramaru“. Echipa era formata din „functii“ mari: gen. maior Nicolae Chiriac, seful Directiei Judiciare, col. Ion Angelescu, seful Institutului de Criminalistica, col. Tudor Stanica, loctiitorul sefului Directiei Cercetari Penale si alti ofiteri superiori de la Militia Municipiului Bucuresti care, la randul lor, au angrenat toata suflarea militiei din Capitala.

Volumul de munca a fost imens. Au fost scotocite 12.000 de imobile aflate in vasta „zona critica“, ce cuprindea locurile unde fusesera gasite coletele.

Au fost cercetati 1.500 dintre cei mai periculosi infractori pentru a se stabili ceas de ceas unde au fost si ce au facut in zilele de 6-12 iulie, data cand a fost gasit capul victimei. Acestora li s-a aplicat „ancheta severa“, termen eufemistic pentru ceea ce insemna in realitate, „lampa-n ochi si pumni in bot“, dupa cum se exprima cei patiti.
Cetatenii, dornici sa participe la prinderea criminalului, sunau zi si noapte la militie, semnaland tot ce li se parea suspect. S-au strans 8 fisete cu date ce trebuia verificate.


ARESTAT PENTRU TALHARIE

In urma cercetarilor la gazda victimei, a fost descoperita o agenda a fetei in care era notat numarul de telefon al unui anume Sami.

Acesta se numea Gheorghe Samoilescu, nascut in 1951, la Targoviste, casatorit, avand trei copii, dintre care unul infiat, sofer de taxi la „Glucoza“.

Ridicat pe 15 iulie, acesta recunoaste ca a intalnit-o intamplator pe Anca, in tramvaiul 26, propunandu-i o „aventura“, drept pentru care i-a dat numarul de telefon.

Dar, din ancheta de la Sibiu, se stia o alta „varianta“. Anca mai fusese la Bucuresti si in luna mai pentru a se interesa de conditiile examenului de admitere. Aceasta ii povestise celei mai bune prietene ca avusese un incident cu un barbat, ca fusese la el acasa, din naivitate, pentru ca acesta ii spusese ca este student la Politehnica si-i poate da sfaturi.

Acasa insa, barbatul a insistat sa se culce cu el. Ea a refuzat, iar el i-a luat lantisorul de aur de la gat drept „gaj“ si i-a dat numarul de telefon in caz ca se razgandeste.

Anca era decisa sa-l sune si sa-si recapete lantisorul. Luat la „intrebari“ mai serios, Samoilescu recunoaste aceasta varianta, numind persoana careia ii vanduse lantisorul. I se elibereaza mandat de arestare de 30 de zile pentru talharie.


INCEPE CALVARUL

In urma tuturor verificarilor, Samoilescu ramane singurul barbat pe care il cunoscuse Anca in Bucuresti.

Generalul Buzea decide: el este criminalul. Ordona anchetarea suspectului „prin epuizare“, metoda care n-avea cum sa dea gres, deoarece torturile fizice si psihice aplicate determina suspectii sa recunoasca tot ce li se cere.

Este batut din prima zi de ancheta, dar asta avea sa fie doar „incalzirea“. Dupa declaratiile lui Samoilescu, facute publice dupa evenimentele din decembrie ’89, de el s-au „ocupat“ col. Tudor Stanica, lt. col. M. Florescu, lt. col. Gheorghe Ardeleanu si lt. col. Radulescu.

Dupa terminarea mandatului de 30 de zile, se cere procurorului Ovidius Paun prelungirea mandatului si incadrarea la „omor deosebit de grav“.

Acesta refuza, pe motiv ca nu exista dovezi pentru o astfel de incadrare.


ECHIPA GROAZEI

Cazul este preluat de Florin Dimitriu, procuror sef adjunct la Procuratura Municipiului Bucuresti, impreuna cu procurorul Dan Ion Mirescu.

Conform declaratiilor lui Samoilescu, acesta din urma si-a adus „contributia“ din plin la linia „severa“ ordonata de gen. Buzea. Tot ei aveau sa instrumenteze cazul in tribunal.


SINUCIDEREA PARINTILOR

Cel mai nenorocit moment pentru Samoilescu a fost cand a aflat ca parintii lui s-au sinucis. Tatal sau, fost ofiter superior, era internat la Spitalul Militar Central.

La doua saptamani de la arestarea fiului sau, afla ca acesta este considerat „cel mai odios criminal de dupa Ramaru“. Neputand suporta rusinea, se sinucide prin spanzurare.

Sotia sa, mama vitrega a lui Gheorghe, este luata la ancheta. Intoarsa acasa, se sinucide, lasand un bilet: „N-am mai putut suporta teroarea“.
Daca pentru Samoilescu a fost cea mai nefericita clipa a vietii sale, pentru anchetatori a fost un „triumf“, considerand sinuciderea parintilor o dovada a vinovatiei fiului.

Din pacate pentru ei, alte dovezi nu aveau. Samoilescu, sfarsit fizic si psihic, s-a hotarat sa le dea „variante“ ale uciderii Ancai, doar sa se termine odata calvarul.


PRIMA „MARTURISIRE“

Samoilescu declara ca s-a intalnit cu Anca pe 6 iulie, in jurul orei 16, in Piata Romana, ca sa-i inapoieze lantisorul, a invitat-o in garsoniera parintilor sai din Cristian Tell, unde au intretinut raporturi sexuale.

Au fost intrerupti de o bataie in usa. Erau sotia lui si mama vitrega. Sotia a navalit in camera, s-a repezit asupra fetei, aceasta s-a speriat si a cazut, lovindu-se la tampla.

El a plecat ingrozit, ulterior afland de la sotia sa ca „problema s-a rezolvat“.
In garsoniera din Cristian Tell nu se descoperise nici o urma de sange, desi sapte echipe de specialisti criminalisti au periat si cel mai ascuns ungher, cu lampi cu cuart (Wood).

In plus, daca se poate spune asa, nici sperma recoltata lui Samoilescu nu corespundea cu probele recoltate din scrotul vaginal al victimei. Nu conta.

Sotia lui e arestata si ramane interzisa cand i se arata declaratia sotului.


A DOUA VARIANTA

Samoilescu este cercetat mai „apasat“ si „recunoaste“ ca el a omorat-o pe Anca, infundandu-i pe gat hartie igienica pe care o luase din sacosa fetei.

Apoi a transat-o si a bagat-o in frigiderul… Fram, iar seara a imprastiat coletele prin Bucuresti, descriind exact locurile unde au fost gasite.

De regula, detaliile unei crime nu sunt dezvaluite, pentru ca nimeni, in afara de criminal, sa nu-si insuseasca fapta.

Exista un „obicei“ ca un criminal, deja condamnat, sa „recunoasca“ o alta crima pentru ca suspectul sa scape si sa aiba grija de el, sa-i aduca pachete la inchisoare.

In 1977 nu se punea problema pachetelor, pentru ca exista pedeapsa cu moartea, orice crima in plus fiind un pas inainte catre plutonul de executie.

Lui Samoilescu i s-a bagat un „informator“ in celula, care, impreuna cu anchetatorii, i-au dat toate detaliile crimei, sa aiba ce recunoaste. Ceea ce el a si facut.

Ce mai conta ca nici cea de-a doua varianta nu furniza dovezi, lasand la o parte faptul ca frigiderul Fram din „poveste“ era neincapator pentru ceea ce sustinea suspectul?!
Aceasta declaratie, mai aproape de „realitate“ decat prima, este inregistrata, si caseta trimisa, alaturi de un raport, Comandantului Suprem.

Cazul era ca si rezolvat. Mai exista doar un „mic“ amanunt: probele, care lipseau cu desavarsire.


TORTIONARII

„Ancheta prin epuizare“ facea parte din „metoda“ de lucru a vechilor militieni. Ea presupunea „bataie de voie“ asezonata cu torturi „rafinate“.

Dupa o „ancheta prin epuizare“, inculpatul ar fi recunoscut orice i s-ar fi cerut. Gheorghe Samoilescu, suspectul principal in „cazul Anca“, a „recunoscut“ mai multe variante in care a „comis“ crima, una mai aberanta ca alta.

Iata cateva dintre „rafinamentele“ care i s-au aplicat lui Samoilescu:


4 din 16.

La 16 ore de „ancheta severa“, avea voie sa doarma 4 ore… numai cu aprobarea generalului Valeriu Buzea.


Bataie cu doctor.

Samoilescu era pisat bucata cu bucata, dar „beneficia“ de prezenta doctorului la capatai, care le spunea anchetatorilor daca pot continua cu „intrebarile“ sau trebuie sa mai ia o pauza.

Cand Samoilescu lesina, doctorul ii lua tensiunea, ca nu cumva suspectul sa se prefaca si sa se sustraga de la „actul juridic“.

Daca era „pa bune“, era dus in celula. Cu patura.


Rotisorul.

Suspectul era incatusat in pozitie ghemuit, iar pe sub genunchi se trecea o bara de fier, care era sprijinita de doua birouri.

Astfel suspendat, nici nu mai stia unde primea loviturile, care-l dadeau de-a dura in jurul barei.


Macavela.

Asa cum a ramas in analele istorice, „macavela“ era un soi de tortura aplicata inca din antichitate, dar cu mare trecere in Evul Mediu.

Inculpatul era legat cu mainile la spate, dupa care era suspendat… cat putea sa reziste sau pana ii ieseau mainile din umeri.

Samoilescu a fost dus intr-o padure, noaptea, si atarnat de creanga unui copac, pe care tortionarii il mai folosisera si in alte ocazii, cu alti suspecti.

Mainile i s-au innegrit, iar dupa o saptamana, pentru ca nu le putea misca deloc, i-au fost puse in ghips. I s-au dat si… piramidoane.


Hamul.

Pentru ca suspectul sa nu se poata apara de ploaia de lovituri, era agatat intr-un ham petrecut pe sub brate de o teava din camera de ancheta. Astfel, „servea“ drept sac de box pentru anchetatori.


Ruleta ruseasca.

Bomboana pe coliva o constituia de-acum celebra „ruleta
ruseasca“, avand „imbunatatiri“, in sensul ca suspectul o „juca“ singur, iar pe tragaci apasa anchetatorul.

Gheorghe Samoilescu a fost astfel „anchetat“ timp de sase luni.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

CRIMINALI ROMÂNI - Ştefan Vasali, alias TERENTE

Ştefan Vasali (n. 1895/1896 – d. 4 iunie 1927, canalul Cravia, zona Brăilei), cunoscut şi sub poreclele Terente şi „Regele bălţilor”, a fost un celebru bandit român (lipovean). Numele său este scris uneori Ştefan Vasili.



Vasali a trăit ca nelegiuit după vârsta de 20 de ani, fiind poate înrăit de două căsătorii eşuate. bun cunoscător al zonei Brăilei, a obţinut avuţii importante prin tâlhărie vreme de mulţi ani, atacând singur sau în diverse bande.

A fost închis şi a evadat în mai multe rânduri, povestea sa fiind alimentată şi chiar deformată de către presa de scandal a vremii. În ciuda crimelor comise, a câştigat simpatia publicului, pozând în postura de haiduc şi amant ideal, fiind căutat de femei din toate stările sociale.

În anul 1924 comite mai multe infracţiuni grave care determină investirea unor sume enorme din partea statului pentru capturarea sa. Pe parcursul următorilor trei ani, traversează Bulgaria, Serbia şi Grecia, continuând traiul împotriva legii.

Revine în ţară în 1927, când batjocoreşte familia preotului din satul său. Gestul determină furia foştilor complici, care vor ajuta la capturarea lui.
Cultura de masă din România, atât atunci, cât şi astăzi, a dat naştere unor producţii inspirate din biografia lui Vasali „Terente”.

Literatura, jurnalismul şi filmul au redat în mai multe rânduri episoade din biografia lui ori au imaginat noi întâmplări, iar muzica şi moda vestimentară au făcut aluzie la virilitatea, cruzimea şi nepăsarea lui faţă de lege.

Copilăria. Primii ani din tinereţe

Locul şi anul naşterii nu sunt cunoscute cu exactitate. Unele surse vorbesc de satul Carcaliu din judeţul Tulcea, în vreme ce alte păreri indică localitatea Baldovineşti, judeţul Brăila. Ştefan s-a născut într-o familie numeroasă de lipoveni săraci care se îndeletniceau cu pescuitul.

După spusele mamei sale, a fost un copil cuminte şi bun la învăţătură. Vasali este amintit ca un bărbat plăcut la înfăţişare, cu ochii verzi-maronii, cu părul negru, înalt, bine făcut.

La nici 20 de ani se căsătoreşte cu Ustinia, fata lui Calistrat, cu care a avut patru copii. În 1916 efectuează stagiul militar, fiind recrutat în Armata Română pentru luptă în Primul război mondial, unde îşi pierde un frate mai mare.

La întoarcere, ajunge căpitan de şlep (după o altă versiune, atman, adică şef de echipă pescărească). Doi dintre copiii săi mor înecaţi, trupurile nefiind găsite.

Două zile mai târziu, soţia bolnavă de ciumă moare la un spital din Giurgiu. Cei doi copii rămaşi mor în scurt timp, molipsiţi de ciumă de către mama lor.
Pierderea primei soţii şi a celor patru copii îl determină pe Vasali să înceapă să bea, asociindu-se ca partener de băutură cu Akim Parfenie, cu a cărui fată mai mică, Avdotia Arina, se va căsători.

La scurt timp după căsătorie, o soră a Arinei îi însecenează lui Vasili o presupusă infidelitate a soţiei cu un armator grec foarte bogat, de care aceasta a fost îndrăgostită cu puţin timp înaintea căsătoriei.

Găsindu-l pe grec în grădina sa (invitat în fapt de sora Arinei), Vasali îşi înjunghie soţia, care supravieţuieşte datorită promptitudinii cu care a fost transportată de urgenţă la un spital brăilean.

Vasali este arestat şi încarcerat pentru prima oară, dar va evada graţie ajutorului unui gardian.


Celebritate

După evadare, Vasali comite infracţiunile prin care şi-a câştigat renumele şi presa vremii contribuie la crearea legendei din jurul numelui său.

Chiar din ziua ce a urmat evadării sale, ziarele au scris următoarele: „Ediţie specială, ediţie specială! A evadat Terente! Terente, senzaţii, violenţe!”.

Deşi cel la care se făcea referire nu era încă cunoscut, zvonul a captat imediat atenţia oamenilor. Se crede că astfel s-a răspândit şi porecla Terente.

Ca urmare a unei spargeri alături de un cunoscut, este prins din nou şi din nou evadează, de această dată fiind ajutat de o femeie, Didina.

Bărbatul cunoştea foarte bine canalele din Balta Brăilei, ascunzătoarea sa fiind aflată pe insula Fundu Mare.

El îşi formează o bandă împreună cu doi acoliţi (Ştefan Petrof şi Ion Lavrinte), cu care jefuieşte lotcile pescarilor, iar apoi vasele cu mărfuri de pe Dunăre.

Se spune că o parte din bunurile furate erau împărţite săracilor din satele vecine. Terente jefuieşte 60 000 de lei de la un inginer responsabil cu salariile într-o carieră de piatră.

Săvârşeşte primul omor în luna ianuarie a anului 1924 — victima este un şef de post care o curta pe Didina.

Răpirea

Terente este apreciat pentru virilitatea sa, primind scrisori şi invitaţii de la doamne şi domnişoare, pe care le onorează în parte.

În iunie 1924, el răpeşte două fete de pension virgine (Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani) şi le ţine sechestrate timp de o săptămână.

Unele relatări susţin că fetele au fost abuzate sexual de acoliţii lui Terente, în vreme ce alte păreri consideră că gestul nu le-a pus în pericol şi doar a stimulat imaginea publică a banditului, fetele fiind chiar hrănite bine şi răsplătite în acest interval cu daruri de preţ.

În orice caz, Sylvia Bernescu a fost convinsă să scrie un roman foileton inspirat din această perioadă, În ghearele lui Terente. Prima parte a sa a fost publicată în cotidianul „Dimineaţa”, la data de 28 octombrie 1924.


Isteria Terente şi exilul

Ca urmare a faptelor şi vieţii aventuroase ale lui Vasali s-a născut o „isterie Terente”. Astfel, au aparut ciorapi de damă, chiloţi şi pălării „marca” Terente.

Isprăvile amoroase ale banditului au trecut graniţa, foiletonul Sylviei Bernescu fiind citit mai cu seamă la Paris, unde detronează romanele lui Panait Istrati.

Cotidiane de prestigiu, ca „Daily Express” (Marea Britanie), „Corriere della Sera” (Italia), „Neue Freie Press” (Austria) şi altele din Franţa şi Ungaria au trimis reporteri speciali la Brăila în căutarea lui Terente.

În ţară, au scris despre Terente ziarele „Cuvântul” şi „Curentul” (din Brăila), dar şi „Universul”. La poşta centrală din oraş se primeau scrisori din toată ţara pe numele banditului, în majoritate expediate de către femei.

Terente, beneficiind de o garderobă foarte bogată, îşi permitea să participe deghizat la evenimente mondene, în ciuda faptului că era dat în urmărire generală.

În plus, era foarte priceput în camuflaj, tradiţia orală atribuindu-i abilitatea de a putea respira sub apă, servindu-se de trestii.
Autorităţile ofereau o recompensă de 200 000 lei (300 000, după alte surse) pentru capturarea lui Terente, viu sau mort. Armata, poliţia şi jandarmeria desfăşoară manevre în Brăila şi în împrejurimi.

Astfel, perimetrul de 360 km dimprejurul localităţilor Brăila–Ghecet–Măcin şi Brăila–Hârşova–Ghindăneşti a fost declarat zonă de război.

Presa vremii comenta ironic lipsa de rezultate a campaniei deosebit de costisitoare a Armatei Române (s-au investit în acest sens 1 620 000 lei). Deşi nu a fost prins, Terente părăseşte zona Brăilei, mergând în susul Dunării, până în Bulgaria.

Urmează trei ani de exil în Bulgaria, Serbia şi Grecia, unde comite 19 crime.

Întoarcerea în ţară. Moartea

În 1927 revine în România şi îşi continuă tâlhăriile în zona Brăilei.

În noaptea de Înviere (luna aprilie), pătrunde în casa preotului din satul său, jefuieşte şi o violează pe preoteasă.

Gestul determină revolta pescarilor din sat, până atunci simpatizanţi ai săi. Aceştia se oferă să sprijine jandarmeria şi indică oamenilor de ordine ascunzătorile lui Terente.

În dimineaţa zilei de 4 iunie, Terente este recunoscut de către soţul preotesei într-o barcă pe Dunăre şi un jandarm deschide focul asupra lui.
Autopsia a fost făcută de doctoriţa Maria Zaharescu, medic legist al Plăşii Măcin, care, la cererea autorităţilor, a prelevat capul şi penisul lui Terente.

Capul a fost iniţial îngropat în afara satului, apoi recuperat şi trimis împreună cu penisul la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici” din Bucureşti.

După mai multe refuzuri ale groparilor, restul cadavrului a fost înhumat de către un evreu. Groapa a fost prea puţin adâncă, astfel încât cadavrul a fost descoperit şi devorat de câini.

Penisul, cu o lungime de 22 cm în stare flască, a fost conservat şi poate fi văzut la Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”. Valoa-rea sa este dată şi de mesajul tatuat pe el: „Fut bine şi apăsat la cioc”.


Memoria lui Terente în cultură

Pornind de la aura creată de presa interbelică, imaginea publică a lui Terente a reţinut un număr de elemente mai mult sau mai puţin în concordanţă cu biografia sa.

El este reţinut ca un amant pasional, chiar un violator (imagine cultivată prin îngroşarea episodului răpirii celor două virgine) care a avut raporturi sexuale cu numeroase femei.

Dimensiunea neobişnuită a penisului său completează legenda, amintind de misticul rus Grigori Rasputin (al cărui organ copulator a fost de asemenea conservat până astăzi), cu deosebirea că rusul nu frecventa decât doamnele din înalta societate.

Este cunoscută şi cruzimea omorurilor săvârşite de Terente, virilitatea sa şi criminalitatea fiind uneori combinate, obţinând portretul unui Jack Spintecătorul local.

Există şi imaginea unui Terente haiduc justiţiar, ceea ce ar justifica simpatia maselor faţă de el, deşi această viziune este mai puţin susţinută de fapte.

În limbajul uzual, va fi poreclit Terente un bărbat cu o sexualitate puternic afirmată, un libertin sau chiar deţinătorul unui penis de mari dimensiuni.


Literatură. Scrieri non-ficţionale

Prima realizare de ficţiune inspirată de faimosul bandit a fost romanul foileton scris de Sylvia Bernescu începând cu 1924, În ghearele lui Terente, amintit mai devreme.

Autorul brăilean Fănuş Neagu i-a dedicat lui Terente — subiect legendar în judeţul său natal — mai multe scrieri, între care şi un scenariu de film.

Au mai scris despre Terente Ştefan Bănulescu şi Eugen Barbu. Privitor la aceste scrieri, jurnalistul Cristian Teodorescu comentează: „niciunul dintre scriitorii români de după 1945 nu l-a atacat frontal pe celebrul bandit”.
Vlad Nica elaborează o teză de doctorat având ca subiect reconsti-tuirea vieţii lui Terente, filtrată de influenţele venite din presa de scandal a vremii. Cercetătorul observă: „Eu cunosc altă poveste despre Terente (decât cea aflată în circulaţie – n.n.)”, citându-l ca sursă pe Imanuel Ghirvas.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI