Herbert MULLIN

Produs al unui mediu de puternică religiozitate, dusă până la obse-sie, Herb a reuşit să surprindă pe toată lumea.

Fusese unul din cei mai buni la învăţătură în şcoală şi atât el, cât si cel mai bun prieten al său, Dean Richardson, erau membri ai pres-tigioasei echipe de atleţi „Zeros” a scolii.

Ceea ce pare să fi determinat degenerarea mentală a lui Mullin a fost moartea lui Dean într-un accident de motocicletă, în iulie 1965.

El a început să prezinte simptomele vizibile ale unui dezechilibru de tip schizofrenic – şi-a transformat dormitorul de acasă într-un altar pentru prietenul pierdut şi a rupt logodna cu prietena sa pentru că, spunea el, ar fi homosexual.

S-a declarat un opozant conştient al înrolării iminente şi, la aniver-sarea a 21 de ani, în 1969, Herbert şi-a sărbătorit majoratul anun-ţându-şi familia uluită că pleacă în India să studieze religia.
Şederea într-un spital de boli nervoase, la sugestia părinţilor săi, nu a reuşit să-i atenueze ciudatele fixaţii şi, către sfârşitul anului, era clar că Mullin suferea de schizofrenie paranoidă.

A început să folosească substanţe halucinogene si să audă voci în eter; este discutabilă legătura dintre aceste două activităţi, dar de-pendenţa sa din ce în ce mai puternică de narcotice n-avea cum să-l fi ajutat prea mult.

În următorii doi ani, Herbert Mullin a fost internat si externat din diferite instituţii, pentru ca apoi să recidiveze si să fie internat într-o altă clinică.

Una din consecinţele cele mai grave a fost că vocile pe care le auzea au început să-i ordone să ucidă.
Prima dată când Herb a îndeplinit aceste ordine a fost pe data de 13 octombrie 1972. Se afla la volanul maşinii sale, când a trecut pe lân-gă un vagabond bătrân, identificat ulterior ca Lawrence White.

Mullin s-a oprit, a coborât din maşină şi a ridicat capota, ca şi cum vehiculul s-ar fi stricat. Când „bătrânul Whitey” a ajuns în dreptul lui si, pus pe vorbă, s-a oferit să-l ajute, Mullin l-a bătut cu un baston de baseball până când l-a omorât.
Marţi, 24 octombrie, el a înjunghiat-o mortal pe Mary Guilfoyle, studentă la un colegiu din campusul universitar Santa Cruz, i-a despicat trupul şi i-a scos maţele cu mâinile goale, lăsând ca resturile să fie ciugulite de vulturi.

Şi încă mai auzea vocile, acele voci care nu încetau să-i ordone.
Uneori, glasurile erau diferite – nu cele care îi ordonau să ucidă, ci vocile oamenilor care îl implorau pe Herb să-i ucidă.

Astfel că, în decembrie 1972, el a plecat si şi-a cumpărat o armă. La sfârşitul lunii următoare a împuşcat mortal cinci persoane într-o singură zi.

Herb le-a auzit în continuare, motiv pentru care a si declarat: „Satan intră în oameni si îi face să acţioneze altfel decât doresc”.
Pe data de 6 februarie 1973, Mullin a împuşcat mortal sase adoles-cenţi care îşi ridicaseră cortul lângă Parcul Naţional Cowell, din Santa Cruz.

La mai puţin de o săptămână după aceea, vocile i-au cerut să-l îm-puşte pe Fred Perez, pe când lucra în grădina casei sale; ceea ce vocile nu i-au spus lui Herb a fost că o vecină se uita pe fereastră si că a anunţat poliţia.

La numai câteva minute după aceea, Mullin se afla în arest, iar apoi a recunoscut că a comis treisprezece crime.

La procesul său, care a avut loc la tribunalul districtual din Santa Cruz în iulie 1973, apărarea lui Herbert Mullin a susţinut – foarte rezonabil, am putea spune, că acuzatul nu era vinovat, din motive de iresponsabilitate; la urma urmelor, fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă.

În mod imoral, juraţii au decis că Mullin era, cel puţin după standar-de juridice, responsabil de acţiunile sale si, deci, apt să se prezinte în faţa tribunalului.
În cele din urmă, a fost acuzat de zece cazuri de omucidere si găsit vinovat în două crime de gradul întâi şi opt crime de gradul doi.

În prezent este încarcerat la închisoarea San Quentin, cu drept de eliberare condiţionată în 2025, când va avea 78 de ani.

În multe privinţe, Herb Miller este stereotipul ucigaşului psihopat „vizionar”. Motivaţia crimelor sale era faptul că el credea, într-adevăr, că vocile şi „mesajele telepatice” erau îndreptate spre el, ca salvator al lumii.

Mullin credea că, prin uciderea unor oameni („micul dezastru”), putea preveni „marele dezastru” – un cutremur cataclismic, urmat de inundaţii uriaşe, care ar fi urmat să distrugă California.
Trăsătura cea mai alarmantă a acestei povesti, altfel tragic, este că Herbert Mullin prezentase simptome ale unei instabilităţi mentale serioase încă din tinereţe şi, măcar în parte, programul statului California pentru persoane cu dezechilibru mental este responsabil pentru faptul că un om, atât de evident iresponsabil, a fost lăsat a tât de mult timp fără o supraveghere de specialitate.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Edward GEIN

Cu un frate la fel de slab şi de ineficient ca si el şi cu o mamă dominatoare, Ed Gein încerca să aibă grijă de mica fermă a familiei din Plainfield, Wisconsin.

Munca era dură si plăcerile puţine; de fapt, bucuriile lipseau cu desăvârşire. Pentru Ed si Henry, mai ales femeile constituiau fructul oprit. Fratele lui Ed a murit în 1944, iar mama lui în anul următor.

Aflat acum la mijlocul vieţii, Ed a rămas singur, cu gândurile sale morbide accentuate de umbra mamei sale, rămasă pentru veşnicie închisă şi nederanjată în camera ei.

Din clipa în care îşi dăduse duhul, însă pe Ed îl mai caracteriza şi altceva; era profund interesat de anatomia intimă a sexului feminin, de a cărui companie fusese complet lipsit.
Totul a început cu cărţi de genul celor citite mai mult de docto-ri, în care cititorul este familiarizat cu toate părţile componente ale corpului uman.

Ca orice anatomist, Ed a trecut la experimente pe material uman, în cazul lui prin vizite nocturne în cimitirul local, în une-le cazuri Ed jupuia pielea de pe cadavru şi se îmbrăca în ea cu o expresie de maximă satisfacţie pe faţă.

Altădată, cu pieile jupuite îmbrăca câte un manechin de croito-rie; probabil că încerca să-si recreeze mama.
Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, nimeni n-ar fi fost deranjat de „bătrînu’ şi ciudatu’ Ed”, izolat la ferma sa, pe care o neglija din ce în ce mai mult.

Ed Gein s-a declarat nemulţumit de recolta sărăcăcioasă din lăcaşul odihnei veşnice si a început să-si „creeze” propriile cadavre.
Primul a fost cel al lui Mary Hogan, în vârstă de cincizeci si pa-tru de ani, care a dispărut de la locuinţa ei izolată în decembrie 1954.
Trei ani mai târziu, la 16 noiembrie 1957, fiul lui Bernice Worden, o femeie de cincizeci de ani ce ţinea un magazin în Plainfield, a anunţat dispariţia mamei sale.

Frank Worden era şi ajutor de şerif, aşa că balta de sânge din magazin ca si lipsa casei de bani n-au rămas neobservate, în acea zi se semnalase în oraş si prezenţa lui Ed Ciudatu’; camioneta lui fusese zărită parcată în faţa prăvăliei familiei Worden.
16 noiembrie a fost o zi pe care şerifii din Plainfield nu şi-o vor putea şterge din memorie niciodată. Nu vor uita drumul către ferma izolată a lui Gein, cunoscută deja de copiii de prin partea locului sub denumirea de Casa Blestemată.

Nu vor uita nicicând corpul fără cap al lui Bernice Worden, atârnând legat de picioare de rafturile magaziei, sau colecţia de obiecte de artizanat alcătuită din bucăţi de cadavre umane – abajururi de lămpi îmbrăcate în piele, ţeste folosite drept castroane de supă, frigiderul plin cu organe de om.
La fel ca şi în cazurile altor criminali în serie, fanteziile legate de sadismul sexual ce au penetrat lumea interioară a lui Ed Gein s-au născut încă de pe vremea cicălelilor mamei sale, care îl înnebunea cu faptul că sexul e un lucru păcătos.

Cicălelile au avut darul de a face din acel păcat un mister pro-fund, pe care Ed îl va explora mai târziu cu lăcomie.

Nu-i nici o surpriză că studiile anatomice ale lui Gein au fost suplimentate din plin cu reviste pornografice şi publicaţii de groază.

Ed îşi crease o lume a fanteziilor, din care va erupe necrofilul, canibalul si asasinul de mai târziu.
Bineînţeles că Ed nu era „ciudat”, ci nebun; în mod surprinză-tor, în ianuarie 1968 el a fost găsit apt de a compărea în faţa instanţei.

Aceasta a dat verdictul de vinovat, dar incapabil de a raţiona. A fost întemniţat mai întâi în Spitalul Central de Stat din Waupon, apoi, în 1978, a fost internat în Institutul de Psihiatrie din Mendota.

Ed Gein a fost un prizonier model şi a murit în spital, la 26 iulie 1984; avea şaptezeci si şapte de ani.
Se spune că Robert Bloch si-a bazat zguduitorul său roman Psycho (transformat ulterior în film de Alfred Hitchcock ) pe povestea lui Ed Gein. în orice caz, cine ştie despre ce e vorba în ambele cazuri găseşte cu greu o asemănare între travestitul schizofrenic Norman Bates si fermierul din Plainfield.
Pasiunea lui Gein pentru pielea umană a ieşit din nou la supra-faţă în 1991, ca sursă de inspiraţie pentru personajul negativ din „Tăcerea Mieilor“.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

Elizabeth Bathory

Cine a spus ca femeile nu pot desfasura multe din actiunile intreprinse de barbati? Ba pot, si uneori chiar mai bine, cu mai mult succes, decat o fac barbatii. Asta nu inseamna ca orice femeie se poate apuca sa schimbe carburatoare sau sa taie lemne la circular, dar la astea nici macar toti barbatii nu se pot lauda ca se pricep. In schimb, cand vine vorba de operatiuni ce necesita finete si precizie, femeile sunt pricepute, si nu este vorba de lacuit unghii sau tocat patrunjel pentru supa, ci despre precizia in crima si tortura. Istoria a consemnat multe femei odioase, ascunse sub aparente diafane si inselatoare, iar unele dintre ele au umplut de invidie si respect crminali reputati.




Elizabeth Bathory, Erzsebet, pe numele de sorginte maghiara, nascuta in 1560 (sau 1561), a fost o contesa nascuta in Ungaria, provenind dintr-o familie foarte puternica si instarita, printre care, un cardinal, o printesa, un var, prim ministru al Ungariei si cel mai cunoscut membru, Istvan Bathory, print al Transilvaniei, Mare Duce al Lituaniei si incoronat rege al Poloniei sub numele de Stefan Batory. Ancestrii familiei Bathory, clanul Gutkeled, au poposit in regatul Ungariei pe la mijlocul secolului al XI-lea. Puterea lor se intindea pe vaste teritorii, ceea ce azi este Polonia, Ungaria, Slovacia si Romania. Numele de Bathory, ce semnifica viteaz, brav, a fost asumat de o sub-familie a clanului Gutkeled. Familia Bathory a atins apogeul puterii pe la mijloculul secolului al XVI-lea, pentru a se stinge definitiv in 1680.

Elizabeth Bathory, ca orice conteasa care se respecta, si-a petrecut copilaria intr-un castel, Ecsed. Datele privind copilaria sa nu sunt cunoscute, dar se pare ca anumite intamplari socante la care a asistat de la varsta de 5-6 ani sa fie una din explicatiile pentru caracterul ei infam si pasiunea pentru sange. Totusi, contesa nu facea nota discordanta fata de suratele sale de la acea vreme doar prin latura sa extrem de intunecata, ci si prin faptul ca era exceptional educata, desavarsit instruita, eclipsand, prin inteligenta si pregatire, unii dintre nobilii de la acea vreme. Intr-o incercare de a mai justifica din actiunile sale demne de un ospiciu sau abator, s-a vehiculat ideea ca ar fi fost alienata, lipsita de judecata. E drept ca avea un temperament vulcanic, si deseori izbucnea in crize teribile, posibil suferinda de epilepsie sau alte tulburari ale sistemului nervos, era imposibil de controlat si cu inclinatii promiscuue inca de la o varsta frageda, cu toate astea era sigura pe facultatile sale mintale.

La 15 ani s-a casatorit cu Ferenc Nadasdy, un conte provenind dintr-o familie de nobili, nu la fel de cunoscuta si bogata ca familia Bathory, iar el deloc un erudit. Desi a dispus de toate facilitatile pentru a-si desavarsi pregatirea, contele abia de a deprins cateva notiuni elementare de maghiara, germana si latina, in timp ce Elizabeth scria si vorbea fluent patru limbi. In schimb, Ferenc a ales o cariera in razboi, in conformitate cu aptitudinile sale fizice, eroismul, dar si cruzimea sa. Nunta celor doi, o afacere de familie, s-a desfasurat conform planului, contesa primind cadou de nunta, nu un set de oale de inox de la zepter, ci castelul Cachtice din Carpati, ce avea sa se transforme intr-un salas al mortii. Instalata stapana pe imensa proprietate, sangeroasa contesa a inceput sa-si exercite puterea, punand in practica torturi si indeletniciri sadice, care l-ar fi intimidat pana si pe De Sade.

Legenda spune ca dintr-o intamplare nefericita, care a implicat o foarfeca proiectata in fata unei servitoare neascultatoare, s-a nascut obsesia contesei pentru sange. Vanitoasa si narcisista, aceasta avea convingerea ca sangele tinerelor fete ii poate mentine tineretea, frumusetea, conferindu-i suplete si finete pielii; pe vremea aceea L’Oreal inca nu ajunsese sa faca furori cu produsele sale anti-rid.

Odata cu aceasta obsesie si-a castigat si titulatura de vampir, multe surse considerand-o unul dintre vampirii ce au inspirat Dracula lui Bram Stoker. Cu ajutorul unor complici, servitori si servitoare ale contesei, uenel dintre ele suspectate de vrajitorie, aceasta a reusit, in numele frumusetii si tineretii vesnice, sau poate doar in numele sadismului, sacrificare a in jur de 650 de tinere, unele dintre ele de vita nobila. Alte surse merg chiar pana la 2000 de victime. Crimele se desfasurau dupa diverse ritualuri, care pare-se ca implicau magia neagra si satanism, moartea fetelor survenind in urma unor torturi sinistre.

De asemenea, se spune ca Elizabeth obisnuia sa tina jurnale in care-si detalia crimele, scrieri pe care le expedia in scrisori catre sotul ei, aflat mai mereu plecat in diverse campanii militare.


Elizabeth Bathory – Baia in sange

Treptat, in jurul stabilimentului dedicat torturii si deliciilor sale feroce, au inceput sa se tese diverse zvonuri care au obligat autoritatile sa verifice veridicitatea lor. Si asa a inceput sfarsitul. O sumedenie de martori au fost adusi sa depuna marturie, inclusiv victime care au supravietuit contesei. Cele mai multe declaratii impotriva contesei au fost oferite de complicii ei, care au fost toti condamnati la moarte, functie de gradul de complicitate.

Elizabeth Bathory n-a participat la proces si n-a depus personal nici o marturie, familia ei insistand sa nu fie judecata, ci doar sechestrata la domiciliu, dat fiind faptul ca provenea din randul nobilimii si scandalurile de genul asta n-ar fi facut cinste familiei.

Intreg procesul a fost un spectacol al groazei, cu declaratii care dintre care mai socante si greu de auzit, imposibil de imaginat. In timp ce complicii sai au fost rasplatiti pentru faptele comise prin diverse torturi, contesa s-a bucurat de imunitate regala si de pledoaria in favoarea sa a rudelor influente care au reusit s-o tina departe de condamnarea la moarte sau temnita.

Unul dintre copiii sai, si unicul mostenitor, a scris o scrisoare in numele contesei, in care aceasta isi sustinea nevinovatia. Pedeapsa a fost arestul la domiciliu in cateva camere ale castelului, cu intrarile si ferestrele zidite, exceptand mici parti petnru apa si mancare.

Dupa trei ani si jumatate, in 1614, a fost gasita moarta intr-una din camerele destinate arestului.
 
De mentionat ca multe din atrocitatile comise de contesa raman totusi neconfirmate, la stadiul de legenda, ca si practicile de magie si suprema cruzime care i-au fost atribuite, sau orientarile sexuale incerte.
 
Nici preferintele sale bizare pentru sange, imbaiere in sange, baut sange, sau obsesia pentru tineretea vesnica nu sunt mentionate in nici un document istoric, fiind consemnate doar vagi inclinatii spre canibalism.
 
Chiar si fara dovezi clare care sa confirme toate legendele vehicula-te, dar cu dovezile existente cu privire la disparitia multor tinere, declaratiile victimelor ce au supravietuit, precum si ramasitele des-coperite pe proprietatea stapanita de contesa, Elizabeth Bathory ramane o figura stranie si lugubra in istorie, una dintre putinele femei ce au afisat inclinatii spre vampirism si canibalism, un mem-bru de seama in registrul criminalilor in serie de notorietate si un nume interzis in societatea ungureasca.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

CRIMINALI ROMANI - Vasile Tcaciuc, alias Macelarul din Iasi

Romania anilor 1930 a fost zguduita de o serie de crime al caror autor ar putea figura cu succes in galeria neagra a celor mai mari criminali in serie din lume.

Chiar si astazi, la mai bine de 70 de ani de la comiterea ingrozitoarelor crime, oamenii de stiinta incearca inca sa inteleaga acel resort interior care a fost capabil sa tranforme un om intr-unul dintre cei mai odiosi asasini cunoscuti vreodata.

Totul a inceput in 1935, an in care noul proprietar al unui imobil iesean, a fost alertat de cainele unui musafir, caine care daduse semne de agitatie si care zgaria insistent podeaua casei.

Curios, acesta sapa in locul indicat de animal si, spre oroarea sa, descoperea sase cadavre ingropate la mica adancime. Absolut toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea in care se aflau acestea trada un sadism atroce.

Prinderea ucigasului nu a fost atat de dificila pe cat s-ar crede.
De fapt, fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja in arestul politiei iesene pentru mai multe jafuri si talharii.
 
Desi, initial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu doua dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovatiei si marturisea autoritatilor crudul adevar.
 
Tcaciuc recunostea atunci uciderea si ciopartirea celor sase victime pe care le ingropase chiar sub podeaua casei in care locuia dar, spre groaza tuturor celor prezenti la interogatoriu, acesta nu era decat inceputul unui sir ingrozitor de crime.
 
In cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai putin de 26 de persoane, printre care si un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful.
 
Dupa cum el insusi marturisea, ucigasul isi comandase chiar si un topor special, realizat astfel incat sa nu alunece din mana, iar eficienta loviturilor sa fie maxima.
 
Nu a mai apucat sa fie judecat. In timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc incerca sa scape prin fuga, profitand de lipsa de atentie a celor care il insoteau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver. Astfel lua sfarsit povestea celui poreclit de presa vremii „Macelarul din Iasi”.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

CRIMINALI CELEBRI - Petre Silberschmied, zis si Argintaru

Petre Silberschmied – Argintaru

In perioada imediat urmatoare celui de al doilea Razboi Mondial, Argintaru era un nume de temut pentru oamenii legii. Zeci de politisti, jandarmi sau gardieni cazusera sub rafalele de pistol automat trase de membrii temutei bande a lui Petre Silberschmied, alias Argintaru, si nimeni nu parea sa stie cine era autorul temutelor asasinate urmate de jafuri in banci si magazine.

Era cazul de care nu se putea ocupa decat „spaima infractorilor” acelor vremuri, comisarul Eugen Alimanescu. Studiind tacticile criminalilor, comisarul realiza ca armele folosite de acestia sunt de provenienta germana, absolut toti parand a fi tintasi extrem de buni.

In plus, niciun informator nu putea da date despre atacurile care parea ca nu se vor termina niciodata. Alimanescu intuia atunci ca ucigasii erau dezertori din armata germana, cel mai probabil din temutul corp Dirlewanger, corp de armata creat la cererea expresa a lui Himmler din condamnati la moarte sau la inchisoare pe viata. Si nu se inselase.
Ocazia de a anihila banda de infractori a venit la sfarsitul lunii au-gust 1945, atunci cand un gardian public anunta prezenta suspecta a unui camion, in miez de noapte, in apropierea magazinului „Sora”.

Era chiar banda lui Argintaru. Lupta care s-a deschis intre oamenii legii si infractori a durat peste o ora, soldandu-se cu victime de ambele parti. Momentul crucial a fost insa cel in care un jeep cu insemne americane sosea in tromba la locul conflictului, iar din el cobora un individ purtand uniforma de capitan, care le cerea oamenilor legii sa opreasca imediat focul.

Diversiunea nu a functionat iar capitanul, nimeni altul decat Argintaru, a fost arestat. Era singurul supravietuitor al bandei sale.

Criminalul nu a mai apucat sa isi auda sentinta. In timpul unei tentative de evadare era impuscat mortal de agentii comisarului Alimanescu.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

CRIMINALI ROMÂNI - Grigore Uruc

Grigore Uruc – Asasinul de Anul Nou

Un caz deosebit este si cel al taranului analfabet, Grigore Uruc, si al dosarului „Cerasela”, numele primei sale victime. Nu putini au fost cei care, la sfarsitul anilor ‘80 vorbeau de aparitia unui nou Ion Ramaru, iar neputinta autoritatilor il determina chiar pe Nicolae Ceausescu sa ia o pozitie transanta vis-a-vis de actiunile indreptate impotriva criminalului care actiona in orasul Buzau.

Prima victima, Cerasela Diminet, un copil al strazii de numai 14 ani, fusese descoperita in interiorul unei centrale termice, la 2 ianuarie 1985. Cadavrul micutei fusese strapuns de numeroase lovituri de cutit desi moartea, asa cum au concluzionat medicii legisti, survenise chiar de la prima lovitura.

Aceiasi medici afirmau ca omorul avusese loc chiar in noaptea de Anul Nou. Criminalul parea insa de negasit, autoritatile vremii clasand dorsarul A.N. (autor necunoscut), si asta in ciuda unui efort intens depus de oamenii legii.

Un an mai tarziu, tot in noaptea de Anul Nou, un al copil al strazii, un baietel in varsta de 13 ani, a fost descoperit in apropierea Scolii Generale nr. 4. Chiar daca trupul acestuia fusese ulterior sfasiat de cainii vagabonzi, medicii au putut identifica urmele lasate de arma crimei.

Era vorba de acelasi autor. In Buzau umbla in libertatea un criminal care ucidea doar din placere.
Era anul 1987, atunci cand ceea ce oamenii legii asteptau cu groaza s-a intamplat. O a treia victima, Cosmin Gruiu, un copil fara adapost in varsta de 14 ani, fusese strapuns de nu mai putin de 24 de ori cu un cutit. Si totusi, criminalul parea sa fi intrat in pamant.

Era momentul in care oamenii legii isi dadeau seama ca ucigasul venea in Buzau doar pentru a ucide si asta se intampla doar o data pe an.

Anul nou 1988 a insemnat insa sfarsitul terorii. Avand sub observa-tie toate locatiile prin care criminalul ar fi putut patrunde in oras, autoritatile il identificau pe autorul abominabilelor crime. Era Grigore Uruc, un taran analfabet din comuna Tintasi de Buzau.

Din pacate, in momentul arestarii, ucigasul apucase sa ia viata celei de a patra victime, o fetita in varsta de 13 ani.

Judecat rapid, acesta era condamnat la moarte si executat la 11 iunie 1988. Era penultima condamnare la moarte din timpul regimului comunist.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

CRIMINALI ROMÂNI - Eugen Grigore

 

Eugen Grigore – Razbunarea

Cazul lui Eugen Grigore a fost musamalizat de autoritatile comuniste, tocmai pentru a nu se afla ca Romania anilor ‘70 se afla in pragul unui conflict interetnic de proportii. Toate informatiile din tara trebuiau sa arate bine.

Cutremuratoarea poveste a iesit la lumina cu mult mai tarziu, mai precis in anul 2002, atunci cand o razie a politiei iesene il scotea la lumina din canalele aflate in apropierea campusului studentesc al Institutului Agronomic pe cel considerat mai mult o legenda urbana.

Cine este insa acest personaj misterios? Totul incepea la inceputul anilor ‘70, atunci cand Eugen Grigore, un simplu sofer la o autobaza din apropierea Iasilor, isi gasea familia macelarita si casa incendiata. Sotia si cei trei copii fusesera ucisi cu bestialitate, iar autorii oribile-lor crime dadusera foc casei in speranta ca urmele vor fi sterse.
Cum autoritatile nu dadusera inca de urma ucigasilor, Eugen Grigore a pornit o ancheta pe cont propriu, iar cei care stiau cate ceva i-au indicat pe vinovati… membrii unei satre tiganesti din apropierea satului in care locuia.

Ceea ce a urmat pare sa tina mai degraba de un scenariu de film. Cu mintea ravasita de pierderea celor dragi, Grigore se suia pentru ultima data la volanul unui camion. Cu pedala acceleratiei apasata la maximum, acesta a intrat in plin in corturile si carutele tiganilor fara sa tina cont de cine se afla in ele. In acea zi au murit 24 de persoane, printre victime numarandu-se mai multe femei si copii.

Cazul a fost repede musamalizat de autoritati. Supravietuitorii carnagiului au fost mutati de membrii Securitatii in alte zone ale tarii iar Eugen Grigore primea pedeapsa cu inchisoare pe viata.

Dupa 28 de ani de detentie, a fost eliberat, luand drumul canalelor din Iasi. Singura sa sursa de supravietuire erau bunurile pe care le primea din cand in cand de la studentii milosi.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

ION RÂMARU

Ramaru Ion este, de departe, cel mai sadic criminal in serie intalnit in analele Politiei Romane. El a comis nu mai putin de trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol, o talharie si trei furturi. Criminalul a actionat in Bucuresti in anii 1970 – 1971. Cazul Ramaru a starnit curiozitatea nu doar judiciaristilor, ci si multor psihologi si criminalisti.

Studentul ucigas

              Nascut la Corabia, pe 12 octombrie 1946, Ion Ramaru si-a manifestat inclinatia spre infractiuni inca de la 18 ani. Atunci a fost condamnat pentru prima data pentru talharie. A fost un copil-pro-blema, in clasa a IX-a a ramanand repetent. Mai mult, a provocat un adevarat scandal public in orasul natal in momentul in care a fost prins intretinand relatii sexuale cu fiica unui profesor de-al sau, fata fiind minora. Cu toate acestea, pe timpul liceului Ramaru a avut numai nota zece la purtare. A intrat la Facultatea de Medicina Veterinara in 1966, cu media 5,33. A ramas repetent in anul II. La data arestarii sale repeta anul III si existau toate sansele sa fie ex-matriculat din cauza absentelor si a rezultatelor slabe la invatatura. Cu toate ca a ajuns student, unul dintre profesorii sai l-a descris ca fiind un timid agramat, cu un limbaj foarte sarac si cu un orizont extrem de ingust. Colegii lui de camin au sesizat anumite tulburari de comportament ale acestuia, motiv pentru care il evitau. In momente de furie, devenea autoagresiv, fapt relevat de cele peste 20 de impunsaturi pe care le avea atat pe maini, cat si pe picioare. In ceea ce priveste viata sexuala, inca din adolescenta Ion Ramaru s-a dovedit fara inhibitii. Un coleg de facultate a povestit ca intr-o noapte, la camin, nu a dormit deloc, dand tarcoale unei camere in care stia ca sta o fata sosita in vizita, la un coleg. Tulburarile psihice au fost descoperite de medici abia in 1967.

Ultima dorinta : “Vreau sa traiesc”…
 
In cea de-a doua jumatate a anului 1970 si primele luni ale anului 1971 o serie de crime, comise cu o cruzime greu de descris au zguduit Capitala. Un individ necunoscut ataca dupa miezul noptii femei singure, pe care le lovea cu un ciocan sau toporisca. Un alt element comun era faptul ca individiul actiona numai in noptile cu fenomene meteorologice deosebite : ninsoare, ploaie torentiala cu tunete si fulgere, furtuna si vant puternic, ger cumplit, ceata, pacla. Dupa cateva crime comise in circumstante similare, a devenit clar pentru judiciaristi ca era vorba despre un asasin in serie. Dupa un an de ancheta, cu ajutorul descrierilor facute de victimele care au avut norocul sa ramana in viata, pe 27 mai 1971, politistii au reusit sa-l prinda pe ucigas. In timpul anchetei, Ion Ramaru si-a recunoscut aproape tot “palmaresul” : 23 de infractiuni dintre cele mai grave. Cu toate acestea, a incercat sa-i convinga pe anchetatori ca este un om bolnav psihic, care nu poate raspunde pentru faptele sale. In acelasi timp, insa, incerca sa-i convinga pe anchetatori ca el este faptasul crimelor, de fiecare data insistand sa fie dus la locul in care a comis asasinatul. Momentul cel mai dificil atat pentru anchetatori, cat mai ales pentru victime, a fost cel al recunoasterii agresorului. Ramaru a fost asezat intr-un grup de persoane de aceeasi talie cu el si fizionomie asemanatoare. Inainte de intrarea in incapere a fieca-rei victime, el isi fixa un alt loc in rand, la alegerea sa. Victimele care au fost lovite cu toporul in cap sau taiate cu cutitul, in momen-tul in care intrau in incapere si dadeau cu ochii de el incepeau pur si simplu sa tremure, desi nu mai erau in pericol. Ramaru credea ca a reusit sa demonstreze anchetatorilor ca este un individ care nu poa-te raspunde pentru faptele sale. A suferit un soc in momentul in care a citit materialul de urmarire penala. In cartea “Cazul Ramaru”, comisarul de politie Traian Tandin descrie cu lux de amanunte acel moment : “Ramaru l-a citit cu foarte mare atentie si, vazand ca expertii nu-l considerau, asa cum sperase el, iresponsabil, si-a schimbat brusc atitudinea si a spus : «Nu mai recunosc nimic din ceea ce v-am spus». In continuare, n-a mai raspuns nici la intrebarile avocatului”… Ramaru a fost condamnat la moarte. In momentul in care a fost citita sentinta, in sala de judecata a izbucnit un ropot de aplauze. Ramaru a facut recurs, insa Tribunalul Suprem a considerat ca sentinta trebuie sa ramana definitiva. “Vampirul din Bucuresti” a fost executat, prin impuscare, pe 23 octombrie 1971. Inaintea executiei, asa cum prevedea legea, criminalul a avut dreptul la o ultima dorinta. “Vreau sa traiesc” au fost ultimele cuvinte ale celui care, cu sange rece, a luat mai multe vieti.

Sursa: CRIMINALI CELEBRI

DETECTIVI CELEBRI

	Hercule Poirot author: Agatha ChristieOne of the most famous detective in the mystery fiction. The Belgian detective Hercule Poirot first appeared in 1920 in Agatha Christie’s first novel The Mysterious Affair at Styles.Poirot has many characteristics which have made him a legend all over the world – the odd moustache, the egg-shaped face and his high opinion of himself. He will though most likely be best remembered for his ability to solve complicated mysteries with the help of his little grey cells. :: see all Hercule Poirot books ::
	Sherlock Holmes author: Arthur Conan Doyle Sherlock Holmes is the fictional creation of Sir Arthur Conan Doyle, who wrote about the detective in a series of 60 stories published between 1887 and 1927. Holmes was famous for his extra-keen powers of observation, which he used to solve perplexing crimes and mysteries. He operated from his flat at 221b Baker Street in London, assisted by his friend Dr. Watson. Holmes was an immediate hit and remains so popular that he is sometimes mistaken for a real historical figure. Among the most famous Holmes stories are The Hound of the Baskervilles and A Study in Scarlet. :: see all Sherlock Holmes books ::
	Ellery Queen author: Ellery Queen Ellery Queen, who appeared for the first time in “The Roman Hat Mystery,” [1929] was invented by two cousins, Frederic Dannay and Manfred Lee. Ellery Queen serves as much as investigator as author. He can entertain his reader by relating his own adventures or those of his father, retired Inspector Richard Queen, of the New York Police Department. Like a bloodhound, Queen is a private investigator who works from his apartment on West 87th Street in New York. His stories are famous for their realistic approach to deduction, and the full dialogues of the colorful and amusing personages who abound in them. :: see all Ellery Queen books ::
	Father Brown author: G. K. Chesterton A short story collection “The Innocence of Father Brown” (1911) began the career of one of most unlikely fictional detectives. The stories reveal a drab and seemingly unexceptional Roman Catholic priest — an Englishman — “formerly of Cobhole in Essex, and now working in London.” He is amusing and companionable, and, when you get to know him, uncommonly witty and bright. He is also a hard-working and dedicated priest and, in addition to that, he has an uncommon gift for solving crimes. :: see all Father Brown books ::
	Philip Marlowe author:Raymond Chandler Marlowe is perhaps the leading icon of the “hard-boiled” school of mystery writing. The fictional creation of author Raymond Chandler, Marlowe is a private detective, a smart and tough lone wolf with a sense of honor. He works mainly in Los Angeles (where Chandler himself had lived). In all Marlowe appears in seven complete novels by Chandler, beginning with The Big Sleep (published 1939) and ending with Playback :: see all Philip marlowe books ::
	Perry Mason author: Erle Stanley Gardner The world most famous literary lawer.Gardner’s first Perry Mason stories THE CASE OF THE VELVET CLAWS and THE CASE OF THE SULKY GIRL appeared in 1933. “The character I am trying to create for him is that of a fighter who is possessed of infinite patience,” he explained to his publisher. Perry comes off as a particularly hardboiled lawyer/detective, throwing his weight around, duking it out with suspects, breaking and entering, and other private eye shenanigans.Readers were enthusiastic and he gave up law and wrote eighty more Masons. :: see all Perry Mason books ::
	Nero Wolfe author: Rex Stout Nero Wolfe is the detective in a long-running series of mystery novels by Rex Stout. He lives in an old four-story brownstone in New York City, on West Thirty-fifth Street. Living with him are his assistant, Archie Goodwin, his cook, Fritz Brenner, and his orchid nurse, Theodore Horstmann. He engages in detection to support his two loves, food and orchids. He says of orchids that they are “his concubines: insipid, expensive, parasitic and temperamental.” Wolfe spends the hours of 9-11am and 4-6pm in the greenhouse on the roof, with Theodore and the orchids; the rest of the day is spent in his office. :: see all Nero Wolfe books ::
	Lord Peter Wimsley author: Dorothy Sayers Lord Peter Death Bredon Wimsey is a fictional character in a series of detective novels and short stories by Dorothy L. Sayers. Among Lord Peter’s hobbies, apart from criminology, is collecting incunabula, and he is an expert on matters of food (especially wine) and male fashion, as well as on classical music.One of Lord Peter’s cars is a 12-cylinder (“double-six”), 4-seated 1927 Daimler named “Mrs. Merdle” after a character in Little Dorrit by Charles Dickens. :: see all Lord Peter Wimsley books ::
	Lew Archer author: Dashiell Hammett LEW ARCHER stands with the Continental Op, Sam Spade and Philip Marlowe as one of the few P.I’s who actually define the genre. What makes Archer unique among this group is not just the fact that the books are a sustained narrative spanning three decades, but that they also made the genre relevant to a changing society. The formula, where Archer reveals past crimes reflecting Greek tragedies or have Biblical allusions, become Macdonald’s trade mark. :: see all Lew Archer books ::
	Sam Spade author: Ross Macdonald The original blonde Satan, Dashiell Hammett’s SAM SPADE is surely one of the most important figures in the entire private eye genre. He made his debut in 1929 in the pages of Black Mask, in the serialized first part of The Maltese Falcon, and the genre has never been the same. He’s a “hard and shifty fellow,” a partner in the Archer and Spade Detective Agency of San Francisco. :: see all Sam Spade books ::

preluare de pe: http://bloguri.piatza.net/detectivi-celebri/